Note pentru un jurnal al despărţirii (75)

Destinul naşte, uneori, o stranie primăvară ce răscumpără încremenirea de negură şi de plumb a anilor sterpi ,ca şi cum tot ceea ce nu s-a putut îndeplini până atunci izbucneşte, asemeni unui ţipăt de floare primăvarătec şi pur. Destinul le dăruieşte celor care au îndurat îngăduinţa de a poposi pe acest ţărm al speranţei, aşteptând ca soarele crepusculului să le mai poată adia frunţile.

Pentru cei care au purtat litera stacojie a proscrişilor, pentru cei care au suferit şi au aşteptat, pentru cei care, umiliţi fiind, au crezut în demnitatea lor, această primăvară a amurgului este supremul dar, cel care şterge urmele înscrise în inimi şi în vise ale durerii: seninul şi pacea ajung şi la cei pentru care viaţa a însemnat doar zbatere şi trudă.

Iar această primăvară agitată şi întreruptă a venit pentru tine şi pentru tatăl tău în acel decembrie 1989, acel decembrie ce părea să fie sfârşitul României care vă prigonise, aspru, cu dialectica ei implacabilă. Din colţul meu priveam cum aceste două fiinţe regăseau puterea de a merge înainte şi priveam cum se retrezea în ele ceva din ecoul uitat al altor ani.

România care însemnase pentru tată detenţia şi excluderea din barou, îi oferise fiicei rodul amar al singurătăţii şi al dosarului pătat: membră de partid, tolerată în anii în care partidul îi accepta generos pe urmaşii duşmanilor poporului,tu rămăseseşi captivă, până la capăt, în acel purgatoriu al marginalilor şi al indezirabililor.

Am trăit, noi, cu toţii, fiecare în felul său, această bizară şi dureroasă primăvară a speranţei înşelate: scriind, în fereastra documentului meu, comtemplu cele trei decenii care s-au scurs şi cobor pe fluviul memoriei până spre clipele în care tu şi tatăl tău evocaţi, în lungile voastre conversaţii, acea Românie ce vă putea fi, în cele din urmă, din nou o patrie.

Şi cred că acele luni şi ani de după 1990 au fost cele ale căutării frenetice nu doar ale acestei patrii improbabile, ci şi ale tinereţii pe care republica populară v-o furase amândorura. Se simţea în voi frenezia unei alte vârste: pe peronul gării din Focşani, alături de noi şi de colegii săi, avocatul Iordache Hărăbor, tatăl bătut, tatăl strivit, tatăl absent, tatăl încarcerat, se pregătea pentru primul congres în libertate al PNŢ-CD: după ani şi ani, cuvintele pe care mi le şoptise în lungile noastre plimbări erau eliberate şi se înălţau spre cer, ca nişte zmee uriaşe.

Între mamă şi tată se ţesea tandra complicitate a visării: drumul spre şcoală al mamei îl cuprindea pe cel al bunicului spre sediul partidului. Graţia rochiei se întâlnea cu eleganţa glamour a celui care nu renunţa, niciodată, la pălărie şi la cravată. O suprapunere de evuri, de parcă timpul ar fi curs spre o lumină a împăcării.

Dar România improbabilă a viselor lor nu s-a întrupat şi din acea primăvară a speranţei s-a ivit un alt anotimp de plumb. Tatăl şi fiica erau, din nou, însemnaţi cu aceeaşi literă stacojie a stigmatului: tatăl era aproape linşat în campania electorală din 1990, in vreme ce fiica sa era denunţată, de colegii de şcoală fesenişti, ca o ţărănistă şi ghedesistă infernală.

Căci România care a învins, atunci, era România care vă însemnase vieţile cu pecetea sărăciei, a înfricoşării şi solitudinii. România care a învins este acea Românie în care voi nu aţi fost niciodată acasă, ci aţi fost, până la capăt,doar oaspeţi nedoriţi şi dispreţuiţi. Şi cred că alungarea ta din liceul pe care îl iubeai a fost cel din urmă semn din partea României care nu te-a acceptat cu adevărat,niciodată.

Dar ceea ce rămâne din acele fotografii de acum treizeci de ani este lumina magnetică şi neîmblânzită a tinereţii pe care nici o durere şi nici o întunecare nu o mai poate alunga. Şi poate de aceea, atunci când vă visez, pe tine şi pe bunici, sunteţi învăluiţi în acea mantie de raze pâlpăitoare ce îmi evocă un îndepărtat 1990, ca şi cum fiinţele voastre ar fi atins, în aşteptarea toamnei, un echilibru al modestei voastre fericiri.

Destinul oricât de teribil, v-a îngăduit ceea ce altora le refuzase: privilegiul de a de a rosti, în fine, cuvintele tainice. Fără acea pasionată şi sângeroasă primăvară a lui 1990, avocatul Iordache Hărăbor nu ar fi putut exclama, alături de vărul său, doctorul Petre Georgescu: “ne revedem pe strada Clemenceau!”, evocând umbrele lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Iar în acest salut se simţea, întreagă, suferinţa celor care ar fi putut deveni tot ceea ce comunismul le interzisese să fie.

Fără acea căutare tragică a improbabilei libertăţi, profesoara Mihaela Stanomir nu ar fi putut să se întoarcă , în fine, spre limba pe care o iubise atât şi pe care mi-o predase doar mie, în ceasurile temelor , limba română cu care se confunda şi cu care mă confund şi eu, la rândul meu, continuitate îndrăgostită şi dureroasă.

Iar în tine se simţea tenacitatea mamei de dinaintea ta. În fotografia de atunci, Constanţa Hărăbor se află, mereu, în umbra ta şi un surâs abia schiţat înseninează viaţa celei care îşi petrecuse copii la vorbitor, spre a–şi revedea tatăl, viaţa celei care, fragilă şi tăcută, înfruntase iernile republicii populare, cu gândul la soţul captiv şi absent.

În romanul dragostei noastre, aceasta este pagina în care fericirea se scrie, cu mâna unui copil pe geamul de iarnă, ecou al casei bunicilor din cartea lui Ionel Teodoreanu. Iubirea durează, iubirea rodeşte, iubirea nu cunoaşte moartea- tu, fratele tău şi părinţii voştri sunteţi, acum, una cu mireasma de levănţică ce pluteşte în văzduh, ca o boare simbolistă şi desuetă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *