Asemenea multor spioni, e posibil ca Hemingway să se fi răzgândit după ce a semnat cu o putere străină, fie ea și una pe care încă o admira. Un psihiatru care i a studiat pe spioni a descris acest lucru ca „scena de a doua zi“, una care adesea se instalează câteva luni mai târziu. Se aseamănă cu remușcarea cumpărătorului: negociezi și închei o afacere importantă, apoi te întrebi dacă ai cumpărat ce trebuia la prețul corect. Poate că vrei să iei puțină sau mai multă distanță față de vânzător.
La sfârșitul lui 1940, îi fusese relativ ușor lui Hemingway să se convingă că a lucra pentru NKVD era ceea ce trebuia să facă. Furia sa la adresa democrațiilor, în special în legătură
cu Spania, și felul în care simpatiza cu sovieticii i au risipit îndoielile. Iar succesul cărții Pentru cine bat clopotele i a dat putere. Însă a deveni spion era totuși un pas imens, făcut în afara curentului american dominant. Era un pas pe care puțini americani l ar fi înțeles sau l ar fi uitat. Lui Hemingway îi plăcea să fie omul din interior. A avea o relație secretă, a face trafic cu secrete, cel mai autentic „adevăr gol goluț“ care i plăcea așa de mult, îi dădea un sentiment
de superioritate. Dar totul avea un preț. Nu putea să împărtășească pe cine sau ce știa. Aceasta era enorma povară pe care a început probabil să o simtă în 1941.
Nicholas Reynolds
Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961
Traducere de Carmen Tauwinkl
Humanitas, 2021; colecția Istorie
