De curând, Cartea Românească Educațional a publicat un volum mixt de reflecții semnate de Mircea Eliade: lucrarea lui de licență, dedicată Filosofiei Renașterii, respectiv Itinerariile italiene, călătorii din anii 1927-1928. Deși avem așteptarea de a găsi o lucrare de nuanță scolastică, teza de licență a lui Mircea Eliade e, mai degrabă, o evaluare a Renașterii din perspectiva intersecției dintre metafizică, religie și artă. Cei pasionați de filosofie vor găsi, în aceste pagini, începutul unui demers de cercetare care viza nouă capitole: doar trei au fost scrise în vederea finalizării studiilor de licență, reprezentând o investigație filosofică dublată de un jurnal de călătorie în Italia primei jumătăți a secolului XX. Memoriile lui Eliade sunt, din acest punct de vedere, cel mai bun raport de progres al unei cercetări. Mai înainte însă de a surprinde în ce măsură argumentele avansate în lucrarea sa sunt, în mod surprinzător, rezultatul întâlnirilor fericite cu Papini sau Gentile, trebuie să ne amintim că toate tezele filosofice reunite în acest volum sunt scrise de Eliade la vârsta de 21 de ani.
M-aș bucura dacă peste ani, aceste jurnale (cele de călătorie, cât şi cele dedicate cercetărilor filosofice) ar face obiectul unei ecranizări spectaculoase, între Italia, India și România anilor în care Eliade a trăit toate emoțiile unui om sfârșit și renăscut deopotrivă. Până atunci însă, Editura Cartea Românească Educațional aduce publicului versiunea reeditată a acestor două lucrări corespondente – Contribuții la filosofia Renașterii – și jurnalul de călătorie aferent culiselor acestui travaliu hermeneutic, pe alocuri necunoscut celor care aspiră la parcurgerea unui studiu eliadesc riguros. Nu e nici pe departe o lucrare tabu. Dar este, fără îndoială, o lucrare-document: monografică și biografică fără a fi în contratimp, confesională și critică fără a fi în dezacord.
Publicăm pentru LaPunkt studiul introductiv care familiarizează cititorul cu această carte-document: o biografie mascată într-un proces reflexiv care mult timp a fost ignorat din colecțiile retipărite ale scrierilor lui Mircea Eliade.
Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: ‘această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăiești încă o dată și de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune – chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci și chiar și acest moment și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou și tu odată cu ea, grăunte de țărână.’. Nu v-ați arunca la pământ și l-ați blestema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa?
(Fr. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra)
Sau poate ați încerca, plini de blândețe, să luați viața de la capăt. Nu pentru că fiecare bucurie va aduce după ea un plânset, ci pentru că fiecare suspin imită un surâs. Demonul eternei reîntoarceri are un călcâi al lui Ahile: nu are habar că pentru ca ceva să se întoarcă în lumea asta, trebuie să fie dorit. Orice loc, orice amintire, orice suflet și orice emoție ajung trocuri cinstite cu viața: cineva poate fi dispus să scrâșnească din dinți oricât, dacă la capăt de drum are o clipă de fericire. Ca mântuirea să se scrie în lumina eternei reîntoarceri, creștinii au trebuit să creadă în a doua venire a lui Hristos. De atunci, eterna reîntoarcere a devenit, de fapt, nu un mit, ci un pariu. Mai cu seamă, pariul neînțeles de majoritatea muritorilor, speriați de a lua viața de la capăt, a dat naștere mitului. Însă rescris, aforismul nietzschean poate prinde o nuanță pascaliană, ca cea pe care am îndrăznit-o mai jos:
Fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață, are legătură întotdeauna cu un altul. Ca toate să se întoarcă, trebuie ca toate chipurile acestor emoții să vrea să ia lumea de la capăt alături de tine. Dacă un asemenea om nu există, iar tu nu crezi, nu pierzi nimic. Dar dacă un asemenea om există și tu nu ești dispus să răstorni clepsidra cu el, din nou și din nou, pentru puțină fericire, atunci ai pierdut totul.
Eterna reîntoarcere e posibilă și în contratimp. Poate că Papini o face posibilă pentru Joyce, iar Eliade pentru Papini, sau pentru Joyce, sau pentru amândoi. Cert e că demonul eternei reîntoarceri a pierdut toate pariurile din Nordul Italiei: căci toți cei care au scris de aici au călcat unii pe urmele altora. Și-au cunoscut intimitatea din care au scris, biblioteca în care s-au adăpostit de lume, casele din care s-au rugat, reciproc, să nu se uite. Sau mai mult, așa cum îi spune Gentile lui Eliade, după un interviu, să nu se ferească de amintirea patriei celuilalt: „dacă pleci, amintește-ți, te rog, de țara mea”. Dar să vedem de ce itinerariile italiene sunt, fără ezitare, formula unei eterne reîntoarceri.
În 1920, perla Adriaticii rămâne fără unul dintre cei mai intriganți rezidenți. James Joyce vede pentru ultima dată întâlnirea dintre munte și mare, dintre înălțimi aride și abisuri învolburate în iulie. Pleacă în miezul verii, deși a ajuns aici pentru întâia dată cu zece ani înainte de Primul Război Mondial, într-o zi mohorâtă de octombrie. Poate asta l-a inspirat să scrie Oamenii din Dublin, roman săvârșit aici, de unde s-a scris integral Portret al artistului la tinerețe. Tot aici, orașul portuar inspiră lumea celor Exilați, iar Muzica de cameră se aude cel mai bine când apa lovește stânca, deși volumul de versuri a fost adaptat muzical abia mai târziu. În Trieste se scriu și primele pagini din Ulise: orașul seamănă cu Dublinul anilor 1904, când Joyce vede astfel pentru prima dată Italia, eroul lui Homer devine Leopold Bloom, Penelopa are șansa la o a doua viață narativă prin Molly Bloom, iar Telemah ia istoria de la capăt prin Stephen Dedalus. Aici, în orașul-port, unde germanii, slavonii și latinii au creat mai curând o graniță culturală, decât una geografică, există, de fapt, o zonă de contingență între viață și moarte, între destin și posibilitatea de a lua viața de la capăt. Un oarecare germene al mitului eternei reîntoarceri există. Poate tocmai Triestele lui Joyce dă naștere lucrării lui Eliade.
Dar să vedem ce înseamnă eterna reîntoarcere a lui Eliade la Renaștere, așadar, la Italia. O vom desluși, mai întâi, printr-o lucrare științifică neisprăvită, Contribuții la filosofia Renașterii, pentru ca, mai apoi, să aflăm din jurnalul de călătorie în Italia ce personalități ale anilor 1927-1928 au influențat radical lectura lui Eliade asupra filosofiei și literaturii renascentiste.
*
JURNAL PENTRU MAGNA CUM LAUDE
Deși avem așteptarea de a găsi o lucrare de nuanță scolastică, teza de licență a lui Mircea Eliade e, mai degrabă, o evaluare a Renașterii din perspectiva intersecției dintre metafizică, religie și artă. Cei pasionați de filosofie vor găsi, în aceste pagini, începutul unui demers de cercetare care viza nouă capitole: doar trei au fost scrise în vederea finalizării studiilor de licență, reprezentând o investigație filosofică dublată de un jurnal de călătorie în Italia anilor 1927-1928. Memoriile lui Eliade sunt, din acest punct de vedere, cel mai bun raport de progres al unei cercetări. Mai înainte însă de a surprinde în ce măsură argumentele avansate în lucrarea sa sunt, în mod surprinzător, rezultatul întâlnirilor fericite cu Papini sau Gentile, să vede ce presupun tezele filosofice pe care Eliade le scrie la vârsta de 21 de ani.
*
„RENAȘTEREA ANTICHITĂȚII”: UMANISMUL DE „DUPĂ” ÎNTOARCEREA GRECILOR
Primul capitol este dedicat umanismului, ca paradigmă renascentistă. Este perioada în care literatura are putere morală și politică asupra lumii: Petrarca îl reia pe Vergilius al lui Dante și reușește, ca și Boccaccio, să întoarcă cititorul la două probleme fundamentale pe care platonismul și creștinismul le-au salvat, dar la care aristotelismul rămăsese indiferent: relația dintre „creațiune și providență”, respectiv relația dintre „nemurire și fericire”. Eliade apare, în aceste pagini, ca un evaluator riguros al filosofiei renascentiste. Dezamăgit de figuri „mediocre ca pătrundere filosofică”, precum Salutati, Eliade investighează în ce măsură Renașterea este, totuși, reflexul mental și filosofic al lumii elene, care obligă cel puțin la o metafizică speculativă. Faptul că ea nu atinge vârsta filosofiilor de sistem, simptomal dominante în modernitatea post-renascentistă, rămâne un eșec datorită atașamentului față de tradiția scolastică. Abia depășirea ei de către Descartes, în primele decade ale raționalismului, va alimenta spiritul reformist, protestant, care contrapune Renașterii, ca epocă a revoluției claselor înalte, revolta claselor medii și de jos, printr-o interpretare ascetică a lumii.
Totuși, pentru studentul Eliade, Renașterea rămâne la probleme de natură platoniciană.
În acel veac, toți aveau nevoia de literatură și un discurs erudit, elegant, pur, prețuia cât o bătălie câștigată. Dar toată această felurită mișcare, toate aceste studii și descoperiri documentare nu înaintau filosofia. Problemele rămâneau la aceeași poziție petrarchească minus argumentul creștin în favoarea lui Platon.
Fără să o mărturisească explicit, Eliade e interesat de schimbarea paradigmelor de gândire în istoria ideilor și de ceea ce poate fi recunoscut drept un indicator de progres al mentalităților europene. Cum e posibil să mergi mai departe de Platon în timpul lui Ficino? De ce retorica, atât de blamată de sofiști, cucerește sferele discursului public florentin, fără să aducă, prin această mișcare, și o reluare a argumentelor metafizice referitoare la natura ființei, problema conștiinței de sine sau relația cu nemijlocitul?
Dacă Evul Mediu a păcătuit prin excesul de dialectică și prin deșertăciunea silogismelor, umanismul păcătuiește prin exaltarea formei.
Pentru Eliade, Renașterea, mai cu seamă prin literatură, e o epocă a manierismului, a simbolurilor, a eleganței discursive, dar nu a maturității discursului. Cu privire la autorii Renașterii, Eliade se pronunță tranșant:
(…) tot ce scriu [ei ] e superficial, nesincer, literatură deșartă de simț și de cugetare, grotescă, emfatică. Atacurile antireligioase, polemicile triviale, versurile, descrierile după natură – toate acestea umaniștii le fac nu din efective și torurante convingeri, ci din dorința de a dovedi infinitatea resurselor limbii latine și plasticitatea variată a talentului lor oratoric. Umanismul, în genere, e imoral, aceasta o vom constata cercetând câțiva din a doua generație de umaniști.
Observația lui Eliade este că între cele două valuri de umaniști – prima generație, a celor seduși de probleme scolasticii, și a doua, a literaților latini și a autorilor cu afinități pentru filosofie – cea din urmă vede potențialul filosofiei de a fi o creație în discurs, în limbă. „Chestiunile gramaticale se transformă în chestiuni filosofice”. Din acest punct de vedere, „introducerea elinismului în Italia” este un element de înalt interes pentru Eliade: curiozitatea pentru activitatea lui Crisolora în domeniul studiilor florentine ori reacțiile hermeneutice ale lui Ugo da Siena la valurile eleniste de promovare a filosofiei lui Platon și Aristotel sunt elemente de o semnificație evenimențială importantă în configurarea ethosului renascentist.
Însă ceea ce reprezintă un element „exotic” în decorul filosofiei Renașterii este reprezentat de critica moralei creștine de pe poziții epicureiene: studiile lui Valla despre reabilitarea plăcerii, ca expresie a fizicalismului și senzualismului organic, divulgă o atitudine aparte față de monahism, atât în termeni de „credință” cât și de „superstiții”, după cum atrage atenția Eliade. De fapt, Eliade vizează, prin această evaluare, întoarcere la grila antică de interpretare a virtuților etice și dianoetice, naturale și dobândite, pe care Aristotel le sistematiza pregătind terenul pentru modernitatea timpurie, capacitată să distingă între oameni virtuoși dezinteresat și oameni virtuoși din utilitate. Faptul că „nu e nici o deosebire, sexualicește – așadar, eticește – între soț și amant (I, 39); de fapt, virtutea nu e decât utilul” ne arată că Renașterea începe să urmeze o structură teleologică. Tocmai de aceea, Eliade consideră că „onestitatea fără finalitate e un concept absurd Omului Renașterii”. Dintre moraliștii quattrocentoului, Filelfo și Pontano reapar în critica lui Eliade ca fiind exegeți ai aristotelismului și, cel mai important, autori care reiau etica ciceroniană, particularizând-o însă la scenarii antropologice, în care, atât datoria, cât și plăcerea, sunt comprehensibile prin acordul cu miturile, obiceiurile și tradițiile din care se inspiră.
Astfel, primul capitol al cercetării lui Eliade conchide asupra faptului că prima generație de umaniști ai Renașterii estetizează etica și politica, fără a produce un progres la nivelul istoriei și circulației ideilor filosofice. Această Renaștere e, mai exact, renașterea Antichității.
Abia capitolul II face loc spiritului științific renascentist, anume, filosofic. Personalizarea religiei prin instrumentele transcendenței reprezintă, din acest punct de vedere, principala temă a Renașterii. Elanul scientist concură cu cel mistic, susținut de „alchimia, ocultismul, cabala și teozofia orientală” care parazitează Florența. Cei care vor parcurge cu atenție aceste pagini vor descoperi un microb mistic care colonizează, mai târziu, Istoria religiilor. Renașterea confruntă, astfel, un curent teosofizant, la care se adaugă eclectismul susținut de Oroscopul Religiilor, al lui Landino; intrarea, pe scena istoriei, a lui Luther, respectiv secularizarea puterii politice inițiată de Machiavelli, prin realismul secolelor XV-XVI. Despre „puterile” omului, în sensul de potențe sau atribute ontologice, Eliade se rezumă să vorbească exclusiv din perspectiva lui Ficino și a lui della Miradolla. Nu stăruie asupra sistemului filosofic al niciunuia dintre ei, pentru că adevărata miză e probarea tezei renascentiste potrivit căreia știința, filosofia și religia trebuie să corespundă, de vreme ce adevărul e numai unu. Această exigență, deși o prioritate, nu reprezintă o materializare urgentă în sistemul de gândire al lui della Mirandolla, cu atât mai puțin în cel expus de Ficino. Pentru amândoi, Eliade constată o simpatie uriașă înaintea astrologiei, care arată că „spiritul Renașterii se maturizează tardiv”. Totuși, astrologia nu trebuie să „răpească omului libertatea”. Dacă astrologia va fi o „suprastructură” a gândirii Renașterii, la nivelul fundamentelor, morala creștină și cea laică se vor izola reciproc. Și astrologia, și morala teoretizează libertatea, prin instrumente diferite, cu mize tot atât de distincte. Pomponazzi și, mai târziu, Gentile, susțin „libertatea virtuții”; Galilei devine, prin propria speță de viață, o lecție despre libertate; Campanella elogiază „superba independență” naturală a individului; în vreme ce Gelli și Machiavelli corelează capitalul de libertate uman cu manifestarea destinului, a norocului și a contingențelor istorice. Toate aceste figuri tutelare ale umanismului târziu italian își găsesc locul în paginile lucrării lui Eliade, într-o sistematizare reflexivă, care ocolește detaliul pentru a formula un studiu hermeneutic cu privire la coordonatele filosofice ale Renașterii, nu la Renașterea filosofică a unui timp în care consecințele scolasticii devin tot mai vizibile în comportamentul erudit, moral și religios al societății acestui timp.
Ultimul capitol scris de Eliade în această cercetare atinge „mitul Inchiziției” și efectele sale asupra aprecierii și promovării „mișcării filosofice și științifice din Spania”. Care este filosofia de aur a Spaniei? Aceea care pleacă de la evaluarea Științei spaniole. Lui Y Pelayo, Eliade îi dedică cele mai multe pagini ale studiului său, sub următoarea ipoteză: „nu Inchiziția a fost cea care a suprimat gândirea filosofică în Spania”. Astfel, ocolirea germenilor iberici din Renașterea socotită îndelung „prea italiană și prea engleză” e un gest hermeneutic nedrept. Filosofia spaniolă e constituită, genealogic, de „pasiunea de conciliație între Platon și Aristot”. Numai atât, și e suficient cât să vrei să parcurgi demonstrația lui Eliade până la capăt, pentru că orice cititor riguros într-ale filosofiei știe că între metafizica imanentistă a lui Platon și metafizica proiectată drept știința „de după natură” a lui Aristotel, între lumea inteligibilă a celui dintâi și Primul Motor Nemișcat al celui din urmă nu e cale de împăcare. Eliade se apără: nu, însă doar la prima vedere. De fapt, Platon și Aristotel hrănesc Renașterea ca ethos al armonizării. Nu este vorba doar despre o armonie formală, discursivă, artistică, ci una a paradigmelor de gândire concurente. Prin urmare, logica lui Lull combină principiile logicii aristotelice cu un elan „platonic”. În Spania, Platon nu câștigă „academiile” așa cum se întâmplă în Florența: spaniolii sunt preponderent aristotelicieni, considerând doctrinele Stagiritului ca fiind neîmplinite. Asta nu scutește de un elan combativ nici tradiția hermeneutică aristotelică, nici pe cea platonică. Pereira, de pildă, una dintre figurile importante ale filosofiei moderne de dinainte de Descartes, caută să lege platonismul și aristotelismul într-o critică sistematică. Mai târziu, de Castro revizuiește corpusul aristotelic, nu fără a înțelege filosofia Stagiritului prin recurs la tradiția anterioară, pentru care „se înconjoară de toți comentatorii platonicieni și peripateticieni”. Pe rând, Servet, platonicizant în ciuda nuanțelor christologice; Ramus, adversar al scolasticii postaristotelice; Valles, împotrivit metafizicii Stagiritului; Huarte, materialist neasumat; Hebreo, neoplatonist dedicat, își primesc locul în cercetarea lui Eliade ca autori care marchează decisiv și destinal „contribuțiile la filosofia Renașterii”. Din acest univers renascentist, Vives, Sánchez și Valencia ocupă un loc aparte, ca precursori ai lui Descartes și Bacon, și atenți evaluatori ai distincției dintre ratio speculativa și ratio practica. Vives este mult mai aproape de Bacon: interesul său pentru rolul inducției în constituirea științei reprezintă o temă de reflecție baconiană avant la lettre, în vreme ce Disputațiile sale anticipează kantianismul, operând „categorii apriorice (mentis artificio)”. Tocmai de aceea, Vives este, în ochii lui Eliade, „tipul modernului echilibrat, adăpostit de furii antiperipatetice și de elanuri teosofic-platonicizante”, semn că ceea ce caută autorul român în tabloul filosofic al Renașterii este o figură moderată în deconstrucția sistemelor scolastice de gândire. Sánchez este apreciat pentru stilul elegiac, meditativ, însă mai cu seamă în direcția eseurilor lui Montaigne, decât a meditațiilor carteziene. Această distanță este una numai stilistică. Ideatic, Eliade consideră că „poziția lui Sánchez este aceea a lui Descartes”: există o îndoială care prevestește scepticismul metodologic cartezian în lucrările lui Sánchez. În plus, calitatea de medic îl aduce în proximitatea intereselor fizicalist-senzualiste care inspiră Tratatul despre pasiuni. Nominalist, dezamăgit de explicațiile volatile și superficiale pe care le-a încercat știința de dinainte, Sánchez caută un soi de mathesis universalis care poate produce cunoaștere certă și evidentă, validă atât metafizic, cât și epistemic. Abandonează scolastica pasionată de silogistică și supune spiritul enciclopedic renascentist unei relații intime și interdependente între cugetare și îndoială: „Cât cuget mai mult, mă îndoiesc mai mult și nu pot înțelege nimic perfect și definitiv.” Prin urmare, problema carteziană este problema lui Sánchez, observația lui Eliade emancipând, de fapt, rolul filosofiei spaniole în determinarea genealogică a raționalismului european.
Însă cercetarea științifică a lui Eliade se încheie aici, potrivit exemplarului înregistrat cu numărul 361 în arhiva bibliotecii Facultății de Litere și Filosofie, la acea vreme. Trei din zece capitole consemnate în sumar ne parvin în această formulă critică, din care lipsesc considerațiile cu privire la „Filosofia renașterii în Nord”, „Sistemele medii: Cardano, Cusano, Porta”, „Primatul naturii și al experienții: filosofia și știința. Leonardo, Galilei”, „Bruno”, „Campanella și fundamentele filosofiei moderne”, „Machiavelli și individul”. Prin titlul acestui ultim capitol neredactat, Eliade anunța intenția de a închide cercetarea întreprinsă asupra Renașterii cu o evaluare a rolului realismului politic în accelerarea procesului de atomizare a societății moderne, specific perioadei raționalist-iluministe de mai târziu.
Nu avem poziția privilegiată de a obține perspectiva panoramică a demersului eliadesc până la capăt, în lumina paginilor scrise de studentul care își expune cercetarea în fața unei comisii a cărei componență nu poate stârni decât emoțiile celui care, până nu demult, era un adolescent miop descumpănit: P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru și D. Gusti. Întâlnirea dintre ei este, în felul său, o istorie care merită spusă și reconstruită. Cunoaștem, din documentele evaluării formale, că pentru cei trei, Mircea Eliade a fost un absolvent de „magna cum laude”. Însă Eliade avea să fie sedus de figura seducătorului domn Nae[1]. Din redacția Cuvântul va scrie peste o sută de editoriale dedicate culturii și civilizației Italiei moderne. Peste câtva timp, anume, la împlinirea vârstei de 27 de ani, Eliade avea să fie autor a patru romane, pregătind virajul academic al ultimei sale teze de studii către o lucrare de masă: Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne. Viața intelectuală a lui Eliade se scrie între Italia și India; cea politică între Nae Ionescu și Emil Cioran; cea culturală între Europa, India și America. Însă o biografie romanțată nu este nici pe departe obiectul acestui studiu. Singura pretenție din aceste pagini este de a inspira o lectură în oglindă a tuturor tezelor aparținând Contribuțiilor la filosofia Renașterii și a paginilor jurnalului Itinerariilor italiene din anii 1927-1928. Prin urmare, lăsăm deoparte imaginea proaspătului absolvent de Litere și Filosofie, care a cucerit comisia dascălilor de aur ai generației sale. Ceea ce ne interesează este în ce măsură dialogurile și întâlnirile private cu intelectuali de seamă ai Italiei interbelice modifică gândirea tânărului cercetător Eliade.
*
ÎNTRE OMUL SFÂRȘIT ȘI OMUL RENĂSCUT, ISTORIA LUI HRISTOS E O ALTĂ FORMĂ DE JURNAL. (NON)PAPINISM ELIADESC, DE-A LUNGUL ITALIEI
Jurnalul itinerariilor italiene al lui Eliade seamănă, la prima vedere, cu pavesiana Meserie de a trăi. Ne confruntăm cu pagini de memorii în care monografia Veneziei și a Triestului sunt dificil de romanțat. Nu pentru că melancolia, amorul și altruismul nu au rădăcini în aceste locuri, ci pentru că ele sunt chemate, în jurnalul lui Eliade, să răspundă locuiri împreună, multiculturalismului, fervorii sociale.
O familie de englezi ne privește disprețuitor. Un german râde. Câțiva francezi zâmbesc. Ne resemnăm. La Miramar – Adriatica e tristă și ispititoare ca o femeie. (…)
— Ma donde sono?
— De la Romania. Sono degli studenti rumeni…
Poate că jurnalul său nu e unul romantic și pentru că deși nu e niciodată singur, Eliade se simte însingurat. Ochii lui văd „bărbați ce trec nepăsători”. „Fetele aplaudă și-și șoptesc impresiile.” În 21 aprilie, notele de drum din Veneția sunt de-a dreptul înfrânate în sentimente:
Ce se mai poate scrie, fără să se repete clișee bune pentru logodnice și adolescenți îndrăgostiți? Îmi cercetez impresiile cu o dureroasă grijă. Mă silesc să-mi acidulez spiritul critic. Nu vreau să fiu emoționat de ilustrate, de reminiscențe livrești, de romantism.
Și-atunci, pentru cine poți scrie ceva atât de intim, și totuși, capabil de a rămâne impersonal și nesentimental? Pentru intelectuali. Pentru ei bat, în caietul de buzunar al lui Eliade, clopotele din San Marco. Pentru ei sunt descrise Guide-urile de călătorie ca o călăuză a orbilor care ratează viața privind nu la minunile dinaintea lor, ci la imaginile acestora, înghesuite în biblii turistice. Pentru ei, Cristo in croce, al lui Murano, și Dezrobirea unui sclav de San Marco, a lui Tintoretto, trebuie deslușite prin Cicerone. Tot pentru ei, pofta unui coleg de grup, aprinsă după „un borș colo, pipărat, bre, di un curechi cu rață și cu murături”, venită în miezul unei plimbări prin Piazza San Marco, e un gest strigător la cer, așa cum, mai târziu, „damele” lui Bellini par „urâte, bre”, pentru „moldoveanul (care) fluieră a pagubă” privind operele de artă. Luna lui Eliade, din seara de 27 aprilie, seamănă cu Luna și focurile a lui Pavese. Însă Eliade nu mai sună a Pavese, ci a Croce, când nu își delimitează jurnalul de caietul unui estet, preocupat de articularea judecăților de gust, de înțelegerea experienței estetice și de nașterea criticii, ca simptomală revoluție a individualității în modernitate.
În muzee, a gusta și a înțelege o pânză, înseamnă a găsi cel puțin două amănunte care pot fi enunțate în patru fraze. Cu cât sunt mai numeroase frazele ce se pot alcătui asupra unui tablou, cu atât se spune că tabloul a fost mai înțeles. Dacă privești și nu admiri înseamnă că nu ai înțeles. Dacă admiri și nu vorbești și nu strângi brațul vecinului, înseamnă că ești rece, lipsit de sensibilitate. A avea sensibilitate înseamnă a lăuda pânzele pictorilor cu renume. A avea gust înseamnă a-ți plăcea capodoperele. A fi un critic de artă înseamnă a avea cât mai multe Guide-uri și memorie. A fi un estet înseamnă a poseda un vocabular și o variată colecție de exclamații.
În aceste rânduri se citesc snobismul, progresismul, altruismul, intelectualismul, elitismul și patetismul tuturor celor care, în materie de cultură și artă, par profeți cu ghidurile înghesuite în buzunarul de la sacou. Din nefericire, toți aceștia sunt figuri aproape dialectice ale istoriei, culturii și civilizației noastre. Sunt cei care traversează un loc pentru că e pe măsura unei reputații, nu a unei chemări autentice și subiective. Sunt cei care, neînțelegând nimic din Rafael și Tizian, își spun resemnați, într-un colț de galerie: „păcat, n-ai văzut nimic. Nici nu spui că ai fost în Florența…”.
Există însă și figuri salvatoare ale jurnalului. Papini este una dintre ele. Fără a dezvolta aici papinismul eliadesc, pe care autorul îl deconspiră în Romanul adolescentului miop (capitolul „Papini, eu și lumea”), trebuie să întregim puzzleul uneia dintre cele mai fericite contingențe din itinerariul italian. Anume, vizita întreprinsă la locuința florentină din care s-a scris Omul sfârșit. În Via Giambattista Vico, nr. 3, în 27 aprilie, 1927, Omul fără sfârșit și Omul renăscut pot fi interogați deodată.
Aflăm că Signor Papini și Signor Eliade împărtășesc regretul că „niciun român” nu a tradus „articolele” autorului italian, care admite, resemnat: „sunt prea bătrân să mai învăț românește”. Rușinos pentru zilele noastre, în care unii sunt nativ români și nu se îngrijesc de igiena limbii lor, măgulitor pentru anii din urmă, când un Papini învățând românește ar fi fost un elogiu adus culturii și națiunii noastre. Știm, din aceleași rânduri, că atunci când Papini întreabă deconcertat „de ce nu s-a publicat Povestea lui Crist în românește” lui Eliade îi vine în minte mai curând Omul renăscut decât Omul sfârșit. Însă cea mai de preț mărturie a lui Papini e cea care, în felul său, dă o lecție morală intelectualilor aserviți, celor care scriu nu pentru a vinde cuvinte, nici povești, ci o conștiință sau un suflet.
Omul renăscut e aproape gata. Nu-l public încă pentru că eu nu sunt un scriitor care public pentru bani.
Eliade avea ceva din atitudinea reporterului de teren. A celui care trebuie să afle de la cel de dinaintea lui nu un secret, ci o taină. Adică, nu ceva ascuns celorlalți, ci ceva ce, până nu demult, îi era ascuns și lui însuși. Să îl fi întrebat pe Papini despre suferințele lui din tinerețe, despre anii în care achiziția unei cărți era întotdeauna amânată, din sărăcie, din neajuns, din compromis, nu era o încălcare a unei frontiere de intimitate, ci a unui timp care putea fi folosit mai înțelept întrebând ceea ce se știa mai puțin despre biografia lui Papini. De pildă, despre relația dintre el și trecutul lui, deopotrivă uman și livresc.
— Cum priviți cărțile din tinerețe?
— Ca pe niște experiențe necesare. Nu mi-e rușine de ele, pentru că acela am fost eu. Poate mai târziu va trebui să reneg și cărțile scrise după conversiune, dacă acum le-ași renega pe celelalte dinainte. Cea mai bună dovadă că le recunosc drept ale mele e faptul că le retipăresc. O singură excepție: Memorie d’iddio, o carte întru totul ateistă.
Florența lui Papini se încheie așa. Urmează Roma lui Panzini, orașul în care scriitorul se simte neîmplinit. Spre deosebire de Papini, Panzini recunoaște tot ce a scris nu ca o validare de sine, ci ca un eșec:
Dintre cărțile mele nu mă mulțumește nici una. Scriu prea mult! Nenorocirea capitală a vieții mele a fost prima pagină pe care am scris-o. Aceasta am înțeles-o târziu. Eu voiam să fac lumea mai bună.
Numai aceste două întâlniri cardinale, cu mărturiile lor, și este suficient pentru a înțelege că niciuna dintre acestea nu puteau să nu schimbe relația lui Eliade cu propria lui scriitură. Înaintea lui Eliade, Panzini plânge. Poate pentru că Eliade îi aduce aminte de el, iar ființa lui avea, adunate de la o vârstă echivalentă tânărului său interlocutor român, o dezamăgire despre care nu a putut vorbi niciodată comod.
Vezi d-ta, un scriitor nu trebuie să creadă niciodată în influența salutară a cărților sale asupra semenilor. Pentru că atunci suferă prea mult și prea târziu…
Așa era suferința lui Panzini, multă și târzie, și nu ducea nicăieri, decât la Vezuviu-Pompei. De acolo, Eliade trăiește un sfârșit de lume, cu epica unor morți care arată neputința oamenilor înfrânți de istorie, de natură și de necunoscut. Din Abbazia, jurnalul lui Eliade seamănă cu Moarte la Veneția a lui Mann și cu memoriile lui Baudelaire:
Vapoare albe ajung la răstimpuri din Fiume, purtând străini naivi şi entuziaști, care admiră parcul, privesc vitrine, scriu ilustrate şi consumă înghețată cerând plata în italienește. Jos, pe plaja construită teutonic, aceiași plicticoși copii, aceleași dudui pârlite de soare, aceleași doamne libidinoase și aceiași păroși masculi, somnoroși, galanți, blonzi. Fiecare sex și vârstă năzuiește să realizeze un tip monstruos de elegant văratec. Copiii vor să fie impertinenți și fermecători. Duduile – interesante, ciudate, indescifrabile, sentimentale și anturate. Doamnele – iubite, dorite, satisfăcute. Iar domnii – originali, dandy, blazați.
De aici, cele mai multe note de jurnal sunt despre dans, în formele lui dionisiace, ezoterice, niciodată estetice. În toamna anului 1927, Eliade înțelege că a încălcat ceea ce își făgăduise, anume, să nu devină sentimental. Părăsește Veneția cu trei cărți, trei caiete și cu o poveste închinată Jeniei. Primăvara următoare, sărbătoarea Învierii îl găsește la Roma, iar câteva zile mai târziu, descoperă în Galeria Borghese lucrările lui Correggio și Bernini. În orice sculptură, marmura pare carne. Abia în 9 mai îl întâlnește pe Gentile: „fiecare gânditor gândește conform constituției lui spirituale”. Prin această replica, vorbind despre teoriile sale, Gentile îi spune lui Eliade cine e: se deconspiră, cu toate afinitățile lui filosofice, morale și estetice. Însă vorbind despre sine, Gentile îi anulează pe ceilalți: pe Rensi, denunțat drept un filosof „neautentic”, pe Papini, clamat ca „diletantul”, care a făcut Storia di Cristo „ilizibilă”, pe Buonaiuti, creionat ca „un creștin suspect, cu infinite calități, multe exercitând direct influență asupra femeilor”.
Eterna reîntoarcere funcționează în paginile acestui jurnal: în 1928, Eliade ia de la capăt locurile și emoțiile anului 1927. Însă întreaga sa operă va fi, de acum înainte, o întoarcere la toți cei care, în axa Florența-Roma-Ravena-Trieste-Veneția-Vezuviu, compun o galerie sentimentală a oamenilor fără de care nici filosofia, nici literatura lui Eliade nu ar fi putut evolua așa cum o cunoaștem.
*
LUCRARE FĂRĂ SFÂRȘIT
Jurnalul Itinerariului Italian are soarta lucrării științifice care îl însoțește: nu are privilegiul unui final, doar excesul unei conștiințe care își expune credințele și memoriile secvențial, memorial, niciodată până la capăt. Cei care se apropie de dimensiunea filosofică a operei lui Eliade ar trebui să frecventeze mai des acest laborator de idei. El nu este nici pe departe schița unei filosofii de sistem, dar este un compendiu hermeneutic fascinant, adaptat unei metodologii holiste de investigare a formelor în care principiul armoniei, ca regulă de aur a Renașterii, acomodează titanii lumii elene, pe Platon și pe Aristotel, la umanismul primului val al ethosului modern. Cât despre jurnalul de cercetare, știm că există o componentă editorială de primă pagină în ziarul lui Nae Ionescu. Însă redeschiderea arhivelor presei nu constituie un omagiu suficient adus acestor scrieri, care și-au găsit împlinirea într-o morfologie memorială compactă târzie, în Memoriile de-acum profesorului și eruditului Mircea Eliade. M-aș bucura dacă peste ani, aceste jurnale ar face obiectul unei ecranizări spectaculoase, între Italia, India și România anilor în care Eliade a trăit toate emoțiile unui om sfârșit și renăscut deopotrivă. Până atunci însă, Editura Cartea Românească Educațional aduce publicului versiunea reeditată a acestor două lucrări corespondente – Contribuții la filosofia Renașterii – și jurnalul de călătorie aferent culiselor acestui travaliu hermeneutic, pe alocuri necunoscut celor care aspiră la parcurgerea unui studiu eliadesc riguros. Nu e nici pe departe o lucrare tabu. Dar este, fără îndoială, o lucrare-document: monografică și biografică fără a fi în contratimp, confesională și critică fără a fi în dezacord.
