Seneca: Despre Mânie

Mi-ai cerut, Novatus, să scriu în ce fel se poate potoli mânia, şi mi se pare că nu fără motiv te-ai temut cel mai tare de această patimă, cea mai respingătoare şi mai sălbatică dintre toate. În celelalte patimi există un pic de linişte şi de calm: aceasta este însă pe de-a-ntregul violentă şi se porneşte nestăvilit din suferinţă, dezlănţuindu- se nebuneşte într-o dorinţă prea puţin omenească de arme, sânge şi chinuri, numai să le facă rău celorlalţi, fără a-i păsa de sine, ba chiar năpustinduse înspre armele aruncate asupră-i şi lacomă de o răzbunare care îl va trage de-a valma şi pe cel ce se răzbună.

De aceea, unii înţelepţi au numit mânia „o scurtă nebunie“: pentru că, întocmai ca şi aceea, este incapabilă să se stăpânească, uită de demnitate, nu ţine seama

de constrângeri în acţiunile începute cu încăpăţânare şi avânt, nu este deschisă către raţiune şi sfaturi, este mânată de motivaţii zadarnice, este incapabilă să discearnă

dreptatea şi adevărul, seamănă mult cu ruinele care se prăbuşesc peste ce au apăsat cu greutatea lor. Ca să înţelegi cu adevărat că nu sunt sănătoşi cei stăpâniţi de mânie, observă-le înfăţişarea.

„Să ştii insă că mania nu reprezintă o dorinţă de pedepsire, oamenii slabi se mânie deseori pe cei puternici şi nu doresc pentru aceştia o pedeapsă la care nu speră“. In primul rand, am spus că dorinţa ţine de pretenţia la o pedeapsă, nu de capacitatea de a pedepsi: oamenii ravnesc insă şi lucruri de care nu sunt capabili.

In al doilea rand, nici un om nu este de o condiţie atat de umilă incat să nu poată spera la pedepsirea fie şi a celui mai nobil om: toţi suntem in stare să facem rău.

Definiţia lui Aristotel nu diferă cu mult de a noastră: de fapt, el spune că mânia este dorinţa de a răspunde la o suferinţă. Ar lua mult să urmărim care este diferenţa dintre definiţia noastră şi cea abia enunţată.

În opoziţie cu ambele, se spune că fiarele nu se dezlănţuie nici stârnite de o vătămare, nici pentru pedeapsa sau suferinţa altuia: chiar dacă duc la împlinire asemenea lucruri, nu le urmăresc anume.

Trebuie să spunem însă că fiarele nu cunosc mânia, la fel ca toate vieţuitoarele, în afară de om: pentru că deşi este inamica raţiunii, nu apare nicăieri decât acolo unde este loc pentru raţiune. Fiarele au porniri, turbare, sălbăticie, agresivitate, dar mânie nu mai mult decât viaţă voluptuoasă: şi totuşi, în anumite plăceri sunt mai necumpătate decât oamenii.

„Să ştii insă că mania nu reprezintă o dorinţă de pedepsire, oamenii slabi se mânie deseori pe cei puternici şi nu doresc pentru aceştia o pedeapsă la care nu speră“. In primul rand, am spus că dorinţa ţine de pretenţia la o pedeapsă, nu de capacitatea de a pedepsi: oamenii ravnesc insă şi lucruri de care nu sunt capabili. In al doilea rand, nici un om nu este de o condiţie atat de umilă incat să nu poată spera la pedepsirea fie şi a celui mai nobil om: toţi suntem in stare să facem rău.

Există unele forme de manie care se potolesc prin ţipete, altele la fel de persistente pe cat de obişnuite, altele crude in acţiune, dar mai degrabă indulgențe în vorbe, altele se lasă in voia amărăciunii cuvintelor şi blestemelor, altele nu trec dincolo de exprimarea nemulţumirii şi aversiunii, altele adanc instalate, apăsătoare şi îndreptate spre interior şi mii de alte forme de rău felurit. Dacă omul bun nu se bucură de pedepsirea altuia, nu se va bucura nici de acea pornire sufletească în care pedeapsa provoacă plăcere: prin urmare mânia nu este o pornire naturală.

Şi voi invoca argumentul lui Platon (de ce ar fi rău să foloseşti argumentele altora, în măsura în care sunt şi ale noastre?): „Omul bun“, spune el, „nu face rău“. Pedeapsa face rău: prin urmare pedeapsa nu se potriveşte cu binele, din acest motiv nici mânia, de vreme ce pedeapsa se potriveşte cu mânia

Unele sunt la început în puterea noastră, dar mai apoi ne târăsc cu forţa şi nu ne lasă cale de întoarcere: aşa cum trupurile aruncate în prăpastie nu au nici o putere asupra lor însele şi, o dată împinse, nu sunt în stare să se opună sau să se oprească, iar căderea lor irevocabilă le taie orice putinţă de deliberare sau de regret şi nu le opreşte să ajungă acolo unde altădată nu le-ar fi îngăduit să meargă, la fel şi sufletul, dacă s-a aruncat într-o stare de mânie, de iubire sau de alt fel, nu se mai poate opri: greutatea lui şi natura – de declin – a viciilor trebuie să-l târască şi să-l ducă la fund.

Oare mania, cu toate că nu este o pornire naturală, trebuie să fie asumată, de vreme ce adeseori s-a dovedit folositoare? „Inalţă şi starneşte spiritele, iar fără de ea curajul nu săvarşeşte nimic grandios in război, dacă nu s-a aprins de aici o flacără, să-i imboldească şi să-i trimită in mijlocul pericolelor pe oamenii curajoşi“. De aceea, unii consideră că cel mai bine este să controlăm mania, nu să o inlăturăm, şi – o dată eliminate excesele – să o constrangem să rămană in limite benefice, păstrand insă ceea ce face ca acţiunea să nu lancezească, iar forţa şi energia sufletului să nu se risipească.

In primul rand, este mai uşor să eliminăm lucrurile primejdioase decat să le stăpanim, şi să nu le primim decat să le controlăm după ce le-am primit: de fapt, după ce s-au instăpanit, devin mai puternice decat stăpanul lor şi nu ingăduie să fie retezate sau micşorate.

-Despre Mânie

Traducere din limba latină: Ioana Costa, Vichi-Eugenia Dumitru şi Ştefania Ferchedău Ilustrații: Maria Staicu

Despre volum:

A-ţi opri mâna ridicată să lovească, a-ţi frâna pornirea violentă, a te elibera de mânie – este oare posibil? Dialogul „Despre mânie” aşează o oglindă în faţa omului mâniat şi-i arată chipul strâmb şi negru. Un chip care nu mai este al unui om. Ca să nu te pierzi în acest război cu tine însuţi, învaţă să nu-l începi. Este în puterea ta, pentru că „mânia nu îndrăzneşte nimic singură, ci doar cu acordul sufletului“.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *