Morţii nu mai pot îmbătrâni: eliberaţi de lestul propriei lor cărni trecătoare, ei alunecă prin aerul saturat de iubire ca printr-o poartă înmiresmată, încărcaţi de energia ce creşte din amintirile care îi urmează dincolo de prag, asemeni unei trene de stele căzătoare. Morţii nu mai pot îmbătrâni: eliberaţi de frică şi de angoasa durerii, ei regăsesc seninul pe care, în viaţă fiind, nu l-au putut atinge niciodată.
Stând de veghe la căpătâiul tău, în cea din urmă zi, în liniştea capelei modeste pe ai cărei pereţi fresca stângace se topea în fumul de lumânare, am ales să mă gândesc nu la atrocea durere ce îmi străbătea fiinţa, ci la promisiunea revederii care îmi fusese dată, o dată cu moartea ta. Privind acel trup din care sufletul fugise, spre a colinda un întins de nori şi de mare, nu am văzut decrepitudinea şi sfârşitul, ci am contemplat caligrafia zborului care nu avea să se mai oprească, niciodată. Strângând în mâinile mele acele mâini din care sângele se ducea, treptat, făcând loc îngheţului de statuie,am regăsit nu rigiditatea cadavrului trecător, ci substanţa ta nemuritoare ce se alăturase, în fine, celor de dinaintea ta.
Morţii nu mai pot îmbătrâni, dar ei pot aştepta, cuminţi şi tenace, limpezi şi purificaţi, sosirea celor care sunt lăsaţi în urmă: singurul sens pe care această curgere îl mai posedă este acela al reunirii. Morţii nu mai pot îmbătrâni, dar ei întind puntea pe care noi, cei ce suntem consumaţi de dor, vom înainta, spre a părăsi locul în care nu mai suntem decât fiinţe stinghere.
Nu este acest gând o ieftină consolare, un truc de prestidigitator găunos, un fragment de predică ieftină rostită de un preot grăbit în faţa mormântului săpat cu eficienţa birocratică a maşinii ce administrează viaţa de apoi. Nu este acest gând un pasaj ridicol dintr-o carte motivaţională sau un fragment din şirul de fraze tâmpe şi sterpe pe care mi-a fost dat să le aud, în zilele de după moartea ta.
Căci dragostea de dincolo de moartea este cu mult mai mult decât acest elaborat ceremonial pe care oamenii îl imaginează spre a evita să privească spectrul atroce al sfârşitului. Căci dragostea de dincolo de moarte nu se serveşte de cârjele compasiunii ipocrite, după cum nu cheamă spre cel îndurerat enunţurile searbede de care aceiaşi oameni se servesc, ca de o proteză menită să ascundă propria lor goliciune.
Dragostea de dincolo de moarte, cea din care se ivesc paginile acestui jurnal, înseamnă autenticitatea îndurerată a oglinzii în care te contempli, renunţând la fardul histrionic ce-ţi maschează solitudinea, în ceasurile zilei. Dragostea de dincolo de moarte, cea din care se ivesc paginile acestui jurnal, nu mai cunoaşte eclipse şi îndoieli, ci creşte, intensă şi aspră, asemeni unui răsărit abrupt al soarelui din mare.
Dragostea de dincolo de moarte te înseamnă cu litera ei de durere şi de speranţă, iar carnea trupului tău se transformă, cu fiecare oră ce se duce, în corpul de fum cu care vei întâmpina propria ta trecere. Dragostea de dincolo de moarte este răbdătoare ca o soră de caritate ce nu parăseşte patul de agonie al muribundului: devoţiunea ei este devoţiunea veşniciei înseşi.
Dragostea de dincolo de moartea este miile de semne prin care mă întorc spre tine, prin culoarul deschis de înlănţuirile sinestezice ale dorului: de la conturul unui nor şi geometria unei sandale purtate de tine până la diafana revărsare a amurgului, tot ceea ce mai există există spre a -mi reaminti de tine, reverie continuă, ca un vis ce se deschide în alt vis, necontenit şi himeric.
Dragostea de dincolo de moarte nu poate trişa şi nu se poate duce, alungată de frivolitatea senzuală a aventurilor galante sau domesticită de rutina de mecanism orb a vieţii înseşi. Din mormântul în care trupul tău fragil, ca de pasăre, este adăpostit, dragostea de dincolo de moarte şi-a început drumul şi veghează: ea mă înconjoară şi mă absoarbe, ea mă cheamă şi ea îmi vorbeşte, ea este cea din care vin şi cea spre care mă îndrept.
Din mormântul în care trupul tău zace, cuminte, dragostea de dincolo de moarte a intrat în nervura de cuvinte a textului pe care îl scriu acum: cel din urmă rând pe care îl voi imagina în vis , spre a fi transcris în trezie, îţi va fi închinat ţie,ca un epitaf pe care nici un vânt al anilor nu îl mai poate şterge, vreodată.