MUSICA PURITAS DOMINICA (între sublim și sordid)

Pe lângă tot soiul de „corectitudini” ale minților maladive și ticăloșite, arta interpretativă, opera în acest caz, e atinsă și de o serie de „eseuri” regizorale. Avem în primul rând spectacole care totuși, oricât s-ar strădui cel care le vizualizează, nu pot intra în categoria frumosului estetic sau de alt fel, pentru că muzica însăși pune mari probleme; voi exemplifica cu Lulu a lui Alban Berg; aplauzele frenetice ale unui anumit public probează rolul snobismului cultural în receptarea unei muzici care poate duce la disperare generând semne de întrebare și în legătură cu compozitorul și preferințele sale libretistice, dacă le putem numi așa cu un hapax. Avem apoi tendința unor regizori de a rămâne cu ceva în memoria spectatorilor; e evident că imaginea nu are nimic cu muzica din care erostraticul  contemporan nici nu înțelege, nici nu pare să simtă ceva. Vă propun o montare cu splendida (muzical, că e Mozart) Idomeneo Re di Creta. În fine, deși ar mai fi multe din păcate,  menționez și suprema formă de impertinență patologică, adică atunci când regizorul intervine și în partea muzicală; regretabil dar cert cu acordul dirijorului sau cine știe al  cui. Să vedem un fragment scabros din suavul Fledermaus. Vă propun deci să priviți doar informativ; apoi doar să ascultați … Mozart.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *