Mircea Flonta, Răspuns la ancheta „Dacă vi s-ar fi cerut, ați fi semnat Manifestul celor 93, în septembrie 1914?”

Mircea Flonta (n.1932), profesor emerit, Facultatea de Filosofie, Universitatea București. Membru al Academiei Române.
Cărți reprezentative: Perspectiva filosofică și Rațiune știintifică. Presupoziții filosofice în știința exactă (1985), Kant în lumea lui și în cea de azi (2005), Gânditorul singuratic. Critica filosofiei și practica filosofiei la Ludwig Wittgenstein (2008), Darwin și după Darwin (2010), Răspântii ale gândirii (2017).

La sfârșitul anului trecut, editura Humanitas a publicat cartea Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial, scrisă de Catalin Vasilescu și de mine. În carte, un loc central îl ocupă discuția Manifestului celor 93, o apărare a pozițiilor autorităților, semnată de membrii reprezentativi ai elitei intelectuale germane. În revista LaPunkt, care semnalase cartea, profesorul Cătălin Vasilescu a formulat intrebarea „Dacă vi s-ar fi cerut, ați fi semnat Manifestul celor 93, în septembrie 1914?”, la care a primit 34 de răspunsuri de la intelectuali de astăzi. În cele ce urmează, îmi voi arăta și eu poziția și voi formula câteva comentarii despre întregul grupaj de răspunsuri.

O precizare care mi se pare necesară, este că cel ce răspunde la întrebare presupune că ar fi fost invitat să semneze, adică s-ar fi numărat printre personalitățile culturii, științei, sau vieții publice germane din acea vreme. Că ar fi fost înzestrat, așadar, cu capacitățile și responsabilitatea pe care le implică o asemenea poziție. Răspunsul asumă presupoziții de acest gen.
Fără îndoială că o persoană cu o asemenea poziție în societate nu ar fi semnat Manifestul dacă textul i-ar fi apărut a fi nimic altceva decât o susținere a propagandei de război, puse în slujba unei politici militariste și imperialiste. Mulți dintre semnatari, îndeosebi savanții și cercetătorii, au fost convinși, cred eu, că răspunderea pentru izbucnirea războiului nu revine Germaniei ci Puterilor Antantei. Că ceea ce ar fi urmărit acestea ar fi fost oprirea ascensiunii Germaniei, inclusiv a afirmării ei drept mare putere științifică și culturală. În lumea de atunci, o lume a competiției deschis declarate între mari puteri reprezentate de state naționale, patriotismul era socotit prima virtute civică. Patria era resimțită drept familia largă. Celor care s-au ilustrat prin mari realizări, personalităților celor mai cunoscute și respectate pentru aportul creator, le reveneau în mod firesc și cele mai mari răspunderi în susținerea cauzei comunității naționale. Mai sunt și alte lucruri pe care nu ar trebui să le pierdem din vedere, dacă dorim să înțelegem motivația multora dintre semnatari. Nu exista, și nu există nici chiar în zilele noastre un acord cuprinzător și deplin între istorici cu privire la ceea ce s-a întâmplat între atentatul de la Sarajevo și declararea războiului. Elita din ambele tabere a putut găsi bune motive pentru a crede că în conflictul în curs de desfășurare propria țară își apără dreptul la existență și la afirmare, că duce, prin urmare, un război de apărare. Enormitățile debitate de propaganda de război a inamicului susțineau această stare de spirit. Chiar dacă retrospectiv poziția pacifiștilor ne apare drept singura poziție rezonabilă și responsabilă, putem înțelege de ce ea s-a bucurat atunci în ambele tabere antrenate în conflict, de o slabă susținere. Într-un cuvânt, nu ne va surprinde că motivația patriotică extrem de mare, ca și emoția colectivă ce au marcat primele săptămâni ale războiului, i-au îndemnat pe membrii eminenți ai elitei științifice și culturale germane să semneze textul Manifestului celor 93.
Încercând să mă transpun în situația lor, pe mine mă surprinde totuși că au făcut-o, chiar dacă nu ținem seama de faptul că unii nu au avut posibilitatea să citească textul. De ce? Pentru că textul cuprinde o serie de afirmații privitoare la fapte recente, fapte ce pot apreciate drept relevante pentru evaluarea responsabilității părților în conflict. Tocmai pe temeiul acestor afirmații, semnatarii așteptau să obțină din partea opiniei publice mondiale căreia i se adresau, înțelegere și sprijin pentru Germania. Menționez câteva dintre ele. În Manifest se afirma mai întâi, că Germania a fost nevoită să intre în război „împotriva voinței sale”. că ea a luptat până în ultimul moment, pentru a menține pacea. Se contestă că Germania ar fi violat neutralitatea Belgiei. Responsabilitatea pentru incidentele care au făcut atât de multe victime în rândurile populației civile belgiene, pentru distrugeri de valori culturale și bunuri materiale, culminând cu evenimentele din Louvain, era atribuită exclusiv părții belgiene. Toate acestea sunt afirmații despre fapte. Iar îndreptățirea morală a poziției formulate în Manifest depindea în întregime de veridicitatea acestor afirmații. Cerem oare prea mult unor intelectuali de înaltă ținută, savanți și cercetători renumiți, dacă așteptăm de la ei să se abțină să se angajeze în sprijinul unei poziții bazate integral pe fapte a căror verificare scrupuloasă nu era, în acel moment, posibilă? Nua însemnat, așadar, semnarea Manifestului abdicarea în fapt de la un principiu pe care semnatarii nu ar fi putut să-l conteste? Observație valabilă cu deosebire pentru acei semnatari a căror reputație se sprijinea tocmai pe rezultatele excepționale dobândite în cercetarea obiectivă a faptelor. Se poate de aceea susține că prin decizia de a semna textul ei și-au subminat propria credibilitate, ca și credibilitatea cauzei pe care o susțineau. Este o observație pe care au făcut-o de altfel, încă în anii războiului, unii oameni de știință din țările neutre. Cei mai lucizi și mai dispuși să-și asume greșelile dintre semnatari au apreciat ei înșiși, mai târziu, decizia lor drept o greșeală greu de iertat. Nu te poți înfățișa lumii cu pretenția de a stabili adevărul, atât de subliniată prin exprimarea „Nu este adevărat” plasată la începutul mai multor paragrafe, când știi că este vorba de afirmații ce nu puteau fi controlate, cel puțin în acel moment? Răspunsul meu la întrebare este, prin urmare „Nu”! Dacă aș fi fost în poziția și situația celor solicitați, nu aș fi semnat.
Nu pierd din vedere, desigur, că există replici demne de atenție la asemenea considerații. Iată unul din comentariile celor ce au răspuns la întrebarea profesorului Vasilescu: „Și ce este mai presus de orice, în cazul unui om de știință, în momentul unei alegeri? Rațiunea. Care s-a pierdut de multe ori în vremuri de încrâncenări naționale. A fi rațional este ceva foarte greu. A nu fi rațional este uman.” Și totuși, nu ar fi datori membrii unei elite să se comporte rațional atunci când își propun să ofere orientare și îndrumare publicului larg? A le cere asta înseamnă oare a pretinde prea mult? A le cere asta înseamnă oare a le cere prea mult?
Unele dintre răspunsurile primite de profesorul Vasilescu mi s-au părut nu numai interesante în sine, ci și foarte instructive. Mai întâi, deoarece ele evidențiază marea varietate de considerații ce pot fi invocate pentru a susține un răspuns la întrebare. Din ele reiese bunăoară că noi, autorii cărții, nu am acordat suficientă atenție faptului că cei mai mulți dintre semnatari lucrau în instituții create și subvenționate de către statul german. Fidelitatea acestora față de națiunea germană putea fi, prin urmare, greu despărțită de fidelitatea față de statul german. Iar războiul a creat o situație în care această fidelitate se cerea afirmată și exprimată. Pe bună dreptate unii dintre cei ce au răspuns solicitării subliniază cât este de greu să înțelegi și să judeci deciziile și acțiunile oamenilor dintr-o cultură sensibil diferită de cea în care trăiești. Pentru a reuși trebuie să ținem seama de multe dimensiuni specifice unui anumit context istoric. Abia atunci vom putea să ne punem în situația protagoniștilor și să ne întrebăm cu sens cum am fi gândit și acționat. Fără îndoială că multe din lucrurile ce survin în viața noastră, ca și a oamenilor din alte timpuri, pot fi evaluate moral într-un mod destul de neproblematic. Există însă și altele, desigur mai puține, în cazul cărora este potrivit să ne întrebăm:„Ce este mai presus de orice?”
Alte comentarii mi s-au părut demne de atenție deoarece sugerează cât de importanță poate să fie pentru deciziile și acțiunile celor care au respect pentru propria persoană poziția acelora care întruchipează în ochii lor autoritatea morală. În cazul oamenilor de știință de limbă germană ai epocii, de care se ocupă cartea, o asemenea autoritate morală a fost Max Planck. Acesta își iubea sincer patria dar acorda o întâietate necondiționată valorilor universale ale culturii și cunoașterii științifice. Mulți dintre colegii marelui fizician erau înclinați să creadă că poziția lor este dreaptă și legitimă dacă este în consonanță cu cea a lui Planck. De aici rezultă cât de dificilă și ingrată este poziția unor asemenea oameni atunci când, într-o situație excepțională, multe priviri sunt îndreptate spre ei. Le va veni greu să nu se pronunțe, deși lipsa unor informații demne de încredere, a capacității dea cuprinde cu privirea situația în toate aspectele și dimensiunile ei, îi îndeamnă să rămână în rezervă. A fost, cred eu, tocmai situația în care s-a găsit Planck atunci când i s-a cerut să semneze Manifestul. Putem să înțelegem de ce i-a fost greu să ia o decizie atunci când i s-a solicitat semnătura, de ce a semnat și de ce acest act l-a preocupat atât de mult în anii care au urmat, așa cum reiese îndeosebi din corespondența lui. Iată de ce, îndeosebi în împrejurări excepționale caracterizate prin lipsă de transparență, împrejurări cum au fost cele din lunile care au precedat declanșarea războiului și începuturile sale, situația în care se găseau asemenea personalități nu este una de invidiat. Căci nici abținerea, nici o pronunțare sau alta, nu sunt în măsură să vină în întâmpinarea exigențelor celor mai severe ale conștiinței morale. Examinarea altor situații, situații în care persoane cu răspunderi sunt constrânse să ia decizii și să acționeze în situații caracterizate prin lipsă de transparență saudilematice, ne va conduce spre concluzii asemănătoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *