Martin Kitchen: Bismarck a spus-o cel mai bine: “Sângele și Fierul” au unit Germania în cele trei războaie de unificare
De ce este Germania cheia istoriei Europei în secolele XIX și XX?
M.K. – Prin unificarea Germaniei în 1871, această țară a devenit, aproape peste noapte, un participant important în politica Europei. Deși era încă depășită de Marea Britanie – atelierul lumii, cum era numită – ca putere industrială, din anii 1880 a întrecut-o. Dar în ciuda forței sale, Germania era fundamental instabilă, dezbinată în interior și în afară. Tratamentul aplicat de Bismarck Franței după războiul franco-prusac a avut drept consecință o despărțire grea a celor două țări, care a durat până după cel de al Doilea Război Mondial. În timpul crizei balcanice urmată de Congresul de la Berlin din 1878, s-au adâncit tensiunile și cu Rusia, escaladând într-un război dur al taxelor vamale. Bismarck s-a speriat atunci și s-a grăbit să semneze alianța cu Austria în 1879. Germania s-a trezit astfel prinsă între două puteri ostile, Franța și Rusia. După 1890, nici unul dintre succesorii lui Bismarck nu a putut să rezolve tensiunile diplomatice și interne cu care se confrunta Germania. Adesea le-au agravat.
Care este principalul element care coagulează statele germane la începutul istoriei moderne?
M.K. – Bismarck a spus-o cel mai bine: “Sângele și Fierul” au unit Germania în cele trei războaie de unificare împotriva Danemarcei, Austrei și Franței. Totul a pornit de la stăpânirea a două ducate revendicate de danezi, Schleswig și Holstein, ceea ce a declanșat o confruntare între Prusia și alte state germane. Războiul franco-prusac de la 1870 a desăvârșit procesul unificării, fiindcă, de data asta, toate statele germane s-au alăturat Prusiei, au învins Franța, iar un an mai târziu Wilhelm I, regele Prusiei, a fost încoronat ca împărat al germanilor.
Când a devenit Germania importantă pentru statele din Balcani?
M.K. – Odată cu Dubla Alianță între imperiul german și cel austro-ungar din 1879, Germania a fost strâns legată de Austro-Ungaria și astfel s-a implicat în politica din Balcani, ceea ce a îndepărtat-o și mai mult de Rusia.
Există o lecție a istoriei Germaniei despre pericolul naționalismului violent?
M.K. – În Germania, naționalismul aprins de lupta împotriva Franței lui Napoleon a fost esențialmente liberal și democratic, chemând la unire într-un stat național, cu constituție unică și parlament ales, puzderia de mici state germane. Aceste speranțe au fost la început spulberate de eșecul revoluțiilor din 1848, urmate în Germania de o perioadă de reacții în lanț. Soluția lui Bismarck de a construi o Germanie întemeiată pe Sânge și Fier va deveni curând o obsesie a războiului preventiv, creând un naționalism resentimentar și periculos. În varianta sa cea mai cumplită, a Național-Socialismului, acesta a ajuns o amenințare mondială. Dar tradițiile vechiului naționalism democratic și liberal de la 1848 au supraviețuit în Germania postbelică, în care nimeni nu mai e dispus să repete greșelile trecutului.
România a fost condusă și unificată de o dinastie germană. Se mai percepe oare această moștenire?
M.K. – Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea de a doua alegere a politicienilor români care căutau un înlocuitor pentru Alexandru Ioan Cuza. Candidatura lui a fost sprijinită de Napoleon III. Carol făcea parte din ramura catolică a familiei de Hohenzollern, din sudul Germaniei, înrudită cu regii Prusiei și împărații Germaniei din ramura protestantă din nord. El a fost încoronat în 1881 și România a devenit regat. Nu e nici un dubiu că legăturile sale cu Germania au reprezentat un factor decisiv în 1883, când România s-a aliat cu Puterile Centrale. În același timp, Carol a semnat și un acord secret cu Germania și Austro-Ungaria, iar în 1914, el susținea Puterile Centrale. Dar sentimentele pro-franceze ale țării au fost atât de puternice încât România a rămas doi ani neutră. Urmașii săi la tron nu au mai făcut politica Germaniei. În cazul lui însă, influența germană e vizibilă nu numai în plan politic, ci și cultural. Dar originea etnică sau națională a suveranilor are prea puțin efect asupra domniei lor. Se uită adesea că tronul Angliei nu a fost nicicând ocupat de cineva de origine “engleză”.
https://humanitas.ro/…/carte/o-istorie-a-germaniei-moderne
Excelenta recomandare, o carte foarte buna.