Ioana Nicolaie, în ce măsură noul dvs. roman este autobiografic?
I.N. – În „Tot înainte”, spre deosebire de romanele mele anterioare, chiar îmi recuperez porțiuni de biografie. Nu pe cele mai crude – căci acelea încă ard mocnit -, nici măcar pe cele mai traumatice. Dacă mi s-a dat să vin pe lume într-o dictatură, dacă experiențele de-atunci încă sunt vii în mintea mea, n-am putut să nu le scriu. Arsenia este un alter-ego al meu, ce zice ea, și zice destule, e, de fapt, cu mult mai puțin decât am trăit eu.
„Tot înainte” este povestea unei fetițe dintr-o familie cu mulți copii, care descoperă lumea în anii cei mai crânceni ai regimului comunist. Există o teză a cărții în culisele întâmplărilor?
I.N. – M-am străduit să nu amestec eticul cu esteticul, chiar nu mi se pare nimic mai rău în literatură decât să-ți faci personajul posesor nu doar al adevărului, ci și cunoscător al cursului ulterior al istoriei. Ideologia nu face decât să strice o carte. Cred că este mai sugestiv să recuperezi varii zone ale desenului din covor, lăsându-l pe cel care e deasupra să înțeleagă ansamblul. Arsenia crește în ultimul deceniu de comunism, are ingenuitate, crede mereu ce i se spune, urmează sfaturile, greul vieții ei se face tot mai greu, însă abia spre finalul cărții, când e adolescentă, are revelația bruscă a întregului. Ultimul capitol al cărții se petrece în decembrie 1989, dar eroina mea nici nu visează că ar putea urma o revoluție.
Amintirea copilului care descoperă comunismul prin organizația de pionieri a vremii v-a trezit nostalgii sau revoltă?
I.N. – Când ești într-o celulă, soarele poate străluci și dacă-i numai un desen pe perete. Arsenia se bucură de el, cel puțin la început nu știe cum stau lucrurile afară. Ca să scriu ”Tot înainte” am fost nevoită, pentru prima oară, să fac muncă de documentare. De pildă, chiar nu-mi mai aduceam aminte ce culoare aveau șnururile comandanților de unitate. Nici rubricile din ”Cutezătorii” nu-mi mai erau clare, ca să nu greșesc, am făcut rost de două numere ale revistei. Mai mult, am citit serios despre toate instrumentele de propagandă ale vremii. Sunt convinsă că orice mărturie e bună, că pentru a înțelege resorturile oricărui totalitarism e nevoie de cât mai multe oglinzi purtate de-a lungul drumului. Arsenia ajunge să descopere că, încă de la început, ea n-a fost decât unul dintre acele animale mai puțin egale decât altele, despre care vorbea Orwell în ”Ferma animalelor.”
De ce credeți că după 1990 au apărut relativ puține romane despre perioada comunistă?
I.N. – Poate pentru că totalitarismul era încă foarte aproape de noi și toți cei prinși sub pânza lui îi știam atât de bine nuanțele, încât nu voiam decât să scăpăm. Apoi, în anii aceia, s-a recuperat literatura închisorilor, a exilului, a deportărilor, erau altele care trebuiau cunoscute și asimilate. S-au scris și cărți despre comunism, însă ele vorbeau pe limba inițiaților, ca să zic așa, încă nu apăruseră noile generații. Volumele cu acest subiect, traduse fiind, de multe ori n-au fost bine înțelese. Îmi amintesc că, acum vreo două decenii, am auzit eu însămi străini care spuneau că nici n-aveai nevoie de mai mult de un ou pe săptămână, fiindcă gălbenușul are colesterol și face rău la sănătate. Contextul le scăpa complet, cu mâncarea raționalizată, populația subnutrită, diversele trepte ale supraviețuirii. Tot pe-atunci am văzut și-o caricatură, vag obscenă, despre o tânără abia scăpată din lagărul socialist care… mânca o banană.
Sunteți și mamă și profesoară. Nici elevii, nici fiul dvs. nu au trăit ceva asemănător cu experiența personajului Arsenia. Cum credeți că vor citi acest roman al copilăriei și adolescenței dintr-un timp istoric atât de diferit de prezent?
I.N. – Am emoții, sper ca poveștile care alcătuiesc lumea Arseniei să vorbească de la sine. Înainte să încep cartea, eram indecisă dacă să scriu despre o fântână sau să mai vin cu un punct de vedere din familia Bulța – în „Pelinul negru” am recuperat vocea fetiței considerate cu handicap, Agustina, iar în „Cartea Reghinei” am intrat în mintea unei mame cu uluitorul ei trup de o mie de kilograme. Așa că l-am întrebat pe băiatul meu, care-i adolescent, ce să fac. Iar el a început să râdă, ce fântână, cui îi pasă de-o fântână? Pe când comunismul, ei bine, despre comunism ar dori să afle cât mai multe nu doar el, ci și colegii lui. M-am așezat așadar la tastatură și mi-am adus aminte.
https://humanitas.ro/humanitas/carte/tot-inainte
