Firimituri agonistice despre deja-moartea lui Hristos din Grădina Ghetsimani

A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.
(Evanghelia după Luca 22:44)

Există o întreagă istorie învolburată teologic care s-a luat la trântă cu și în acest loc, această de-a doua grădină, pentru acest de-al doilea Adam. Este, într-un sens condensat, tocmai locul în care se dau toate marile trânte teologice – căci, iată, aici îl vedem pe Dumnezeul de Dincolo, încarnat într-un chin ca de moarte, într-o teroare care îl coboară în disperare. Prea uman un astfel de Dumnezeu, prea îndoielnic, plângăcios, timorat și mai ales, mai Adam decât Adam. Ce fel de Dumnezeu ajunge să fie curpins de o așa spaimă?
Însă Hristosul pe care îl găsim aici, în Grădina Ghetsimani, este, poate mai mult decât oricând, deja ieșit victorios, deja murind ceea ce îl ,,chinuia”.

Agonia

Privind mai pe după text, vedem cum termenul folosit de către Luca în descrierea experienței din Ghetsimani este directiv interpretării – agonia. Forța acestui cuvânt preschimbă întreaga situație în una care nu mai permite imaginarea lui Hristos ca cel curpins de frică înaintea morții, ci a Hristosului biruitor, care ia deja asupra sa moartea. Însă și din fața textului, fără niciun fel de săpătură etimologică sau schemă presupus doctă, victoria de la cruce și învierea rămân narațiunea conducătoare, narațiune care, cumva, trebuie să ne spună ceva deja de aici, din acest loc de trântă agonistică.
Agonia nu este o angoasă asupra a ceea-ce-va-să-vină, nici o groază față de nimicul viitor; nu este nici un chin sau vreo teroare ce devorează prezentul, dar mai ales – agonia nu este în niciun fel slăbiciune, ci este tocmai voință decisivă.
Un gând mic despre bătăi mari
Înainte ca un luptător să intre în ringul sau terenul de luptă, în agon, el se află într-o situație absolut hotărâtoare. Este vorba de acea presimțire a atletului care anticipează mișcările și forța adversarului. Nu este în niciun fel o stare de liniște, ci de o deja-confruntare. Este, într-un anumit sens, lupta dinaintea luptei. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă în fapt este cu mult mai teribil: luptătorul este cuprins de agonie înainte să intre în luptă, iar atunci când intră propriu-zis în mizeul bătăii, agonia dispare total, este deja consumată. De îndată ce luptătorul recunoaște ceea-ce-va-să-vină și totodată cunoaște ceea ce este el, în agonie lupta este deja inaugurată decisiv. În miezul bătăii este liniște, iar timpul trece ca o clipire, pentru că lupta a fost deja dată final în acea intensă și dilatată presimțire agonistică.

Déjà vu

Hristos, în Grădina Ghetsimani, nu a fost copleșit de slăbiciune, ci s-a luat la trântă, deja, cu ceea-ce-va-să-vină, cu moartea, lovind-o fatal din acea presimțire hotărâtoare, în agonie. Experiența aceea extraordinară ne stă în față nu ca o cădere demnă de milă a Dumnezeului-om, ci ca o victorie inaugurală demnă de spaimă – spaimă, de data asta, din partea noastră. Căci iată, Hristos a biruit moartea chiar dinainte să o înfrunte direct; a răpus-o dinainte să intre în contact cu ea, a consumat-o dinainte să o guste. De aceea, primul sânge mântuitor a fost vărsat, inaugural, chiar de acolo, în aceea sudoare grea; iar restul drumului până la cruce a fost în deplină și subită liniște. Hristos știa; lupta a fost deja încheiată din agonie.
Dar forța narațiunii agonistice ne preschimbă și nouă întreaga situație în una care nu ne mai permite imaginarea lui Hristos ca cel curpins de frică înaintea morții, ci ne constrânge voința spre a-L imita pe Hristosul suferind, dar deja, mereu, decisiv biruitor.

Apendice

Și primul Adam a fost curpins de agonie în Grădina Eden, însă, spre deosebire de ,,cel de-al doilea”, nu a rămas în voia lui Dumnezeu, voind ceea ce era poruncit, ci a dat curs imaginației, voindu-se pe sine drept Dumnezeu. Agonia primului Adam a rămas un exercițiu al imaginației ce a inaugurat păcatul, însă agonia celui de-al doilea Adam a fost, finalmente, un exercițiu al voinței ce a inaugurat iertarea păcatului, moartea morții – viața.

Un comentariu

  1. Mulțumim. Si outstanding.
    Ce crezi despre tipul de agonie a Omului – Dumnezeu fără păcat și ne-creat, nu e la fel: 1. Cu cea a lui Adam înainte de cădere, dar nici 2. cu a omului căzut nu? Mersi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *