Note pentru un jurnal al despărţirii (66)

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe din gara provincială în care trenurile sunt întâmpinate de cei ce aşteaptă ca din zarea depărtării să se înfiripe siluetele, asemeni unui val de fum al primăverii. Este această gară, precum gara din Focşani, un port din care marile corăbii se îndreaptă spre larg, mânate de energia pe care doar visele o pot desfăşura, ca pe o largă pânză a mării. Este această gară, precum, gara din Focşani, un adăpost în care amintirile se adună, precum praful delicat al nostalgiei se aşterne peste paginile cărţilor din biblioteca bunicilor.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe cu zilele în care vacanţele se despletesc, spre a îmbrăţişa orizontul ce pare fără de capăt. Şi îmi aduc aminte de acest ritual pe care îl urmam, în fiecare iarnă şi în fiecare vară, atunci când ne reîntorceam la Focşani: un tablou în care părinţii de azi sunt din nou copii în casa bunicilor.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe în acea veche gară pe care o contemplase, cândva, Hortensia Papadat-Bengescu în anii marelui război: un edificiu sobru şi clasicizant, marcat de amprenta ceasului ce înfăţişa, prin limbile sale, ordinea universului din care ne ivisem, cu toţii- copii, părinţi şi bunici. O gară delicată, o gară şuie, o gară parfumată, o gară spectrală, o gară din care nu mai rămâne azi decât ecoul unui drum în văzduhul de atunci şi mângâierea iubirilor de pe peroanele ei de demult.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe cu un gest tandru al continuităţii: revenind în Focşani,tu reveneai in acel loc din care se ivise plămada viselor adolescentei timide şi ezitante, închisă în crisalida anilor ce par o altă viaţă. Revenind în Focşani,tu reveneai spre mama pe care nu o părăsiseşi niciodată, spre acea mamă de la care învăţaseşi amară disciplină a solititudinii şi a sacrificiului.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe cu o casă de jucării şi cu un oraş de jucării: aşa ni se înfăţişa oraşul care era al meu după cum era al vostru, un oraş în care imaginaţia noastră visătoare înălţa un edificiu miniatural adăpostind reveria celor singuri şi fragili. Un oraş de jucării pe ale cărui străzi copii părinţi şi bunici alunecau diafani, la fel cum alunecă, poate, balerinele lui Degas şi ale lui Bacovia, nemuritoare în mica lor cutie muzicală abandonată pe un birou masiv, într-o cameră a tăcerii dense, de catifea.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe cu un drum care nu are sfârşit: între cei care sunt şi cei care nu mai sunt, cărarea se întinde, senină ca o dimineaţă în grădina cu trandafiri, căci moartea, brutală şi oarbă, nu poate întrerupe delicata mişcare prin care iubirea sfidează graniţele timpului şi domesticeşte trecerea, aşezând pe umerii celor îndureraţi şi singuri pecetea ei de tandreţe nesfârşită. Este acesta un drum care începe în fiinţele noastre şi se duce mai departe, spre a deveni un caier de fum, asemeni desenelor delicate pe care le privea, de demult, un copil naiv,strâns între mama şi bunica sa. Este acesta un drum care începe în primăvară şi se reîntoarce în ea, de parcă această reîntoarcere nu ar fi decât ecoul cântecului pe care alte buze l-au cântat, în alte lumi.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre începe cu mişcarea estompată, ca un pastel de Alecsandri, a timpului care se se strânge în materia aromată a prăjiturilor cu care vacanţele ne întâmpinau: micile noastre semne, micile noastre madlene, micul nostru Combray moldovenesc. Iar acest timp trece în vii şi în morţi, deschizând culoarul pe care înaintează acest jurnal al despărţirii: un culoar la capătul căruia se află doar un alt contur de reverie , ca un văl ce se dă la o parte, dezvăluind bradul de Crăciun al unor alte vremuri.

Orice poveste stângace precum romanul dragostei noastre se închide cu pagina îngălbenită pe care o mână de fum a scris dedicaţia iubirii şi a visului. Cuvintele se ordonează, cuminţi, spre a se înălţa în aerul saturat de umbre. Prin cele din urmă rânduri ale acestei poveşti dragostea de dincolo de moarte îşi încearcă cântecul ei: invocaţie a celor care nu mai sunt şi punte pe care păşesc cei care au iubit, despovarăţi de trupurile lor trecătoare şi una cu cerul ce nu mai cunoaşte întunecarea sfârşitului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *