Note pentru un jurnal al despărţirii (64)

De fiecare dată când redeschid şifonierul în care stau, cuminţi şi visătoare, hainele tale, îmi reamintesc de eleganţa ta ca de acel semn prin care fiinţa ta a luminat, până la capăt. De fiecare dată când deschid şifonierul în care stau, cuminţi şi visătoare, aşteptând parcă cel din urmă zbor, hainele tale, îmi reamintesc de eleganţa ta ca de lumina care te-a înconjurat, magnetică şi tremurătoare.

Şi, încercând să mă apropii de tine, de dincolo de moarte, încercând să scriu acest portret cu cuvinte stângace şi îndurerate, redescopăr în fragmentele mele de memorie chipurile sub care tu mi te-ai înfăţişat, din clipa în care un copil s-a ivit pe lume până în ceasul în care acelaşi copil,îmbătrânit de moartea ta, a strigat spre cer, cu trupul în braţe, inert, disperarea lui.

Şi înţeleg că în această eleganţă neostentativă pe care tu ai urmat-o se ghicea, poate, energia cu care ai înfruntat o viaţă în care mulţumirea tihnei ţi-a fost îngăduită, atât de rar. Şi înţeleg că în fiecare pliu de taior şi în fiecare fir de bluză se află, ascuns, ceva din ceasurile de grijă şi de întristare pe care ţi-a fost dat să le încerci.

Şi înţeleg că eleganţa, discretă, devenise cu mult mai mult decât o alegere vestimentară: ea crescuse spre a deveni hotârârea cu care refuzai să aderi la o estetică a cenuşiului monstruos sau a bătrâneţii calpe. Şi cum poţi să treci peste vămile vieţii de profesoară suplinitoare, exilată în purgatoriul provizoratului, fără această tenacitate a frumuseţii pe care nu o abandonezi niciodată ? Şi cum poţi să confrunţi vulgaritatea ce domneşte, triumfătoare, fără ca propria ta fiinţă să subscrie la un cod al culorilor şi al libertăţii?

În toate instantaneele de cenuşiu ale republicii socialiste românia, tu îmi apari mereu desenată cu această intensitate cinematografică a vieţii ce trăieşte , împotriva monocromiei şi dezolării. În toate fotografiile pe care amintirea mi le trimite, asemeni unor fulguraţii hipnotice, mi te înfăţişezi, întotdeauna, cufundată în acest ocean de culori şi de miresme: eleganţa ta este sinestezică şi memoria ei durează, dincolo de moarte.

A existat, în viaţa ta, un ceremonial la care nu ai renunţat, niciodată, chiar şi atunci când anii te-ar fi putut ispiti cu lentoarea marasmului lor: un ceremonial în care hainele se alăturau fardului şi parfumului, un ceremonial care excludea abdicarea şi renunţarea, un ceremonial care-i acorda fiinţei tale fragile demnitatea graţiei. Concentrată copilăros, aşa cum mi te aduc aminte, te dedicai, în acele minute de pregătire, ţie înseşi. Şi erau acestea, poate, minutele în care mama şi profesoara regăseau libertatea sprinţară a femeii ce adoră să exploreze volutele de parfum şi de ruj, cu acea mişcare muzicală de clape ale zâmbetului ce îmi evoca surâsul angelic al lui Audrey Hepburn. Şi poate că aceste clipe doar aparent frivole erau cele în care o fericire miniaturală, ca o fotografie sepia, te cuprindea, înseninată: la adăpost de griji, la adăpost de timp, la adăpost de moarte.

De demult, foarte de demult, un copil înainta între părinţii săi pe promeneda de la Mamaia şi în vacanţa socialistă, planificată atent de partidul părinte, rochiile mamei se ridicau la cer ca nişte zmee ce sfidau gravitaţia mediocră a vieţii. De demult, foarte de demult, un copil o însoţea pe mama sa în ceasurile în care, atentă şi severă, ca un entomolog, ea îşi alegerea nasturii care urmau să se înscrie în hainele sale ; nasturi mari şi diamantini, veniţi parcă din altă lume. De demult, foarte de demult, un copil aştepta cuminte, răsfoind giganticul magazin burda cu ale sale ilustraţii magice, în vreme ce mama sa proba, cu răbdare de dirijor, noile haine croite pentru ea. De demult, foarte de demult, un copil şedea în colţul lui, ca o jucărie de pluş, contemplând savantul spectacol al alegerii pantofilor, de parcă în fiecare clipă un condur fermecat i–ar fi putut ieşi în cale mamei sale. De demult, foarte de demult, un copil citea din cartea sa cu poveşti,urmărind uimit taina coaforului ce preschimba, cu zgomot şi trepidaţii, chipul mamei sale: ce stranie alchimie şi ce răgaz al conversaţiilor şi al tihnei.

Şi toată această eleganţă pe care anii nu au atins-o a durat,spre a se înalţa în acea din urmă zi. Şi toată această eleganţă pe care bătrâneţea nu a vestejit-o a crescut în timp, netemătoare şi senină. Şi toată această eleganţă îmi apare întreagă, în splendoarea ei magnetică, în visele mele de singurătate. Şi toată această eleganţă o presimt în marginea mea, atunci când paşii mei se află în spatele paşilor tăi. Şi toată această eleganţă o văd preschimbată în ordinea mişcătoare a trandafirilor pe care tu i-ai iubit atât .

Şi toată această eleganţă mă va cuprinde în largul ei marin,atunci când ne vom revedea: modestele miracolele de demult ni se vor înfăţişa din nou, intacte şi argintate de dragoste,ca într-un ceas al genezei, melancolic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *