M-am tuns!

M-am-tuns-1La liceu era o vorbă: băieții trebuiau să spună după tunsoare, a adoua zi: „M-am tuns și nu mă laud”, altfel colegii îi dădeau o ușurică – adică o pălmuță – la ceafă. Ei bine, eu m-am tuns și mă laud! Singură, obligată de starea de necesitatedatorată izolării. Saloanele și frizeriile sunt închise, iar acasă aș fi putut-o chema pe frizeriță să mă tundă pe balcon, dar la minus 15 grade mi-era teamă să nu înghețe… foarfeca!

E drept că tot nu mă vede nimeni acuma în afară de mine, în oglindă, dar nu-mi plac pletele, iar bretonul, pe care l-am tot scurtat, nu mai e proporțional – ca dimensiuni – cu restul părului, mult prea lung. Am luat deci foarfeca mare cumpărată de la un magazin ieftin chinezesc și am dus-o-n baie, împreună cu forfecuța de unghii pentru breton.

Baia mea n-are fereastră, e luminată de o lampă de neon, al cărei bec în formă de tub mi-a fost schimbat acum vreun an, spunându-mi-se atunci că nu se va arde înainte de zece ani. Lumina se aprinde cu întrerupătorul de la intrarea în baie. Logic! Eu sting lumina doar noaptea, ziua o las aprinsă, e mai simplu și n-am nevoie să fac economie de curent, suma lunară la bloc e fixă.

Am pus peste chiuvetă un plastic care s-o acopere, lăsând în dreptul robinetului un spațiu prin care să poată curge apa – la nevoie – în chiuvetă. Am strâns carpetele, m-am înfășurat într-un  harnașament de pelerine de plastic și m-am plasat, în picioare, în fața oglinzii, peste chiuvetă. Eram chiar lângă intrare, iar foarfeca, pregătită de atac, era în mâna mea dreaptă.

M-am-tuns-2Mi-am scos ochelarii și am început acțiunea. Cu dreapta, care manipula foafeca, tăiam, cu stânga luam câte un smoc de păr pe care, apoi, îl scurtam fără milă. Degeaba am încercat să echilibrez dimensiunea smocurilor sortite pieirii plasându-l între degetele mâinii stângi, cum am văzut la frizeri. N-am reușit. Și asta nu pentru că n-aș fi știut cum să fac, dar, cum la mâna stîngă, când am fost mică, am avut polio, n-o pot ține prea mult în poziție ridicată, așa că am ținut-o tot timpul sprijinită – cu cotul – de peretele din stânga mea.

Părul se ducea atât pe harnașamentul de pe mine, cât și pe plasticul de pe chiuvetă și, mai ales, pe jos. De fapt se raspândea vertiginos în toată baia.

 

Și cum tăiam eu fără milă de peste tot, cu cotul mâinii stângi sprijinit pe perete și cu foarfeca în dreapta, deodată s-a stins lumina și m-am trezit într-o beznă totală. Hait, îmi zic, s-a întrerupt curentul. Cum o să ma spăl pe cap fără apă, cum o să curăț mizeria? Ușa de la baie fiind deschisă, am ciulit urechile și am auzit bâzâitul umidificatorului din casă. Am deschis ușurel robinetul, apa curgea. Uraaa, nu e pană! S-o fi ars tubul de neon, cel garantat pe zece ani? Ce mă fac? Întunericul persistă. Nu-i vorbă că oricum nu vedeam în spate, nici în față fără ochelari, dar să ma tund chiar în beznă?

Nu m-am descurajat, am continuat să tai vârtos, la nimereală și fără nicio ordine, ba din spate, ba din lateral, ba de sus. Nu mă mai interesa unde cade părul și nici cum va ieși tunsoarea, cel mai mult mă preocupa mâna stângă sprijinită de perete, pe care din când în când o lăsam jos, ca să se odihnească.

La un moment dat, bâjbâind lungimea părului, am hotărât să opresc foarfeca. Din față trebuiau – pe lumină – să nu se vadă lațele din spate. Celularul are lanternă, dar era în bucătărie și, dacă mă duceam sa-l iau, aș fi umplut toată casa cu părul de pe harnașament.

După ce am oprit foarfeca, când să-mi scot pelerinele, nu știu cum ating cu stânga peretele și deodată se face lumină. Întrerupătorul, bată-l vina, el fusese mișcat din greșeală de cotul meu stâng și, ca orice întrerupător fidel, și-a făcut conștiincios datoria și la stins și la aprins!

În final, deci, n-am avut dreptate să declar – fie și numai în gând – „m-am tuns și mă laud”?

desene de Adelaida Mateescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *