….cuprinsă în acel ar fi trebuit să ştie sau despre starea de inadecvare specifică acestei stări
Nici Dictionarul explicativ al limbii romane dar nici instituţiile juridice nu explicitează (nu intră în profunzimea lucrurilor) una dintre stările din ce în ce mai des întâlnite în viaţa noastră de zi cu zi şi anume Prostia. Am reglementat tot ceea ce se poate dar si ceea ce nu trebuie. Un singur lucru am lăsat pe dinafară – prostia sau starea de inadecvare ce intenţionat se creează între lumea mea (prin definiţie unilaterală şi împuţinată) şi lumea voastră, a celor mulţi (prin definiţie obiectivă şi cu un caracter de generalitate superior individualităţii anterior împuţinate).
De eos quod plerumque fit, ziceau romanii în sensul că legiuitorul reglementează situaţiile cele mai des întâlnite în practică. Ne purtăm ca şi cum Prostia nu ar face parte din viața noastră, parcă nu o întâlnim în activitatea noastra profesională sau mai puţin profesională, în niciun fel; prostia este în afara capacităţilor contemplativ-logice ale legiuitorului, în sensul că aceasta nu trebuie reglementată, pipăită sau menţionată în vreun fel. Percepția este că prostia este întâlnită acasă, în ceea ce facem zi de zi în mediul nostru extrem de privat şi mai puţin în ceea ce facem profesional.
Cu alte cuvinte suntem proşti în privat, acasă unde avem voie să fim cum vrem iar nu și când ieşim pe stradă, adică în afara zonei noastre de confort.
Prostia este altceva decât necorespunderea profesională (despre care se vorbeşte în dreptul muncii), sau decât exercitarea funcţiei cu rea credinţă (ideatic cuprinsă şi în dreptul penal dar şi în dreptul privitor la exercitarea diverselor funcţii publice). Prostia este o stare, dupa cum menţionează Dicţionarul Explicativ al limbii romane ceea ce înseamnă că trebuie să avem nişte „acumulări” în timp şi spaţiu până să ajungem la respectivul nivel. Nu ne naştem proşti ci ajungem proşti prin faptul că Realitatea din jurul nostru evoluează mai repede şi mai profund decât evolueaza capacităţile noastre intelectualo-ideatice.
Nu suntem proşti în abstract şi în mod absolut, ci prin raportare la realitatea opozabila fiecăruia dintre noi, realitate pe care uneori ne-o alegem iar alteori ne este impusă de forţa lucrurilor. Motivul pentru care percepem treptat Realitatea sau după caz, Realitatea ni-se impune pe parcurs şi nu dintr-o dată ne face să nu fim proşti de la început, adică să nu avem această stare de inadecvare încâ de la naştere. Învăţăm (teoretic) să gestionăm inadecvarea pe măsură ce Realitatea din jurul nostru creşte şi evoluează mai repede decât înţelegerea noastră.
Nu lipsa culturii ne face proşti ci lipsa deprinderii de a cuprinde cât mai mult din lumea înconjurătoare în lumea noastră proprie și personală astfel încât atunci când ieșim pe stradă incompatibilitatea și inadecvarea despre care vorbeam anterior să nu fie atât de agresive. Limba engleză defineşte stupid ca fiind (…) not able to consider or judge things carefully, adică lipsa gândirii adică a aptitudinii de a integra în lumea ta lumea înconjurătoare şi nu invers, adică să cotropim lumea înconjurătoare cu lumea noastră. În schimb limba română vorbeşte despre o stare dată de lipsa culturii sau a inteligenţei, adică de lipsa suprastructurii pe care fiecare dintre noi o dobândim prin educaţie.
Prostia ca stare de incompatibilitate între înţelegerea proprie şi personală şi Realitatea înconjurătoare. Când nu înţelegi ceea ce ţi-se întâmplă, când nu poţi pătrunde substanţa lumii in care traieşti din motive imputabile ţie atunci eşti cu adevărat prost. Iar aceasta se întâmplă fie pentru că „ai ieşit din casa” şi ţi-ai ales o realitate complet diferită de capacităţile tale de înţelegere (o funcţie publică spre exemplu), fie pentru că până la un punct Realitatea şi înţelegerile tale au fost contemporane dar ulterior din motive de asemenea imputabile ţie ai pierdut cursul şi ritmul, în sensul că viaţa a devenit mai adâncă decat poţi tu coborî.
Nimeni nu este prost din intâmplare, dupa cum nicio formă de prostie nu este cauză exoneratoare de răspundere (juridică sau morală). Suntem proşti din cauza lipsei noastre de inspiraţie (am ieşit din casă şi ne-am ales greșit masa la care să ne trăim viaţa – o funcţie publică total străina gândurilor noastre), fie din cauza laşităţii (atunci când am constatat că viaţa este mai complicată afară decât părea când ne uitam pe geam), sau din cauza starii de comoditate numită lene (deşi am putea ţine ritmul cu viaţa considerăm ca cerinţele iniţiale sunt suficient de puternice încât să ne ajute şi în raport cu evoluţia necontenită a Realităţii înconjurătoare).
Nesimţirea nu anihilează şi nici nu perverteşte Prostia întrucât şi aceasta are la bază acelaşi mecanism prin care pe bază de voinţă unilaterală se doreşte ca Realitatea recunoscută de toată lumea să fie modificată în una care să deservească doar voinţa şi interesele mele. Şi aici este vorba tot despre pervertirea Realităţii opozabile erga omnes, astfel încât lumea mea să aibă întâietate în faţa tuturor. În fapt, nesimţirea este o specie a Prostiei întrucât ambele au la bază acelaşi mecanism de inadecvare-incompatibilitate între mine şi voi, între lumea mea şi lumea voastră. Nivelul de agresivitate deosebeşte prostia de nesimţire.
Suntem proşti doar în relaţie cu Realitatea ce priveşte şi pe alţii întrucât atunci când suntem singuri şi cădem din pat întrucât nu ştim limitele spaţiale ale patului, chiar dacă tot o dovadă de prostie este, aceasta este în fapt atât de personală încât nu are posibilitatea să se obiectiveze. În schimb, atunci când ieşim în lume incompatibilitatea dintre noi si lume devine obiectivă, întrucât respectiva Realitate este percepută şi de alţii, se obiectivează iar ceea ce facem noi capătă un reper obiectiv. Culpabilitatea se iveşte prin faptul că prostul încearcă să facă din universul său limitat şi îngust un reper obiectiv şi absolut, opozabil erga omnes deopotrivă.
Că şi Prostia dar şi Creativitatea sau Genialitatea cuprind acelaşi mecanism de funcţionare (schimbarea lumii înconjurătoare după criteriul lumii proprii) nu schimbă cu nimic premisele discuţiei, întrucât Genialitatea are ceva în plus faţă de Prostie şi anume Temeiul, ce într-adevăr vine din lumea noastră proprie şi personală a fiecăruia dintre noi. Dar Temeiul are un grad de obiectivitate ce a fost dobândit în lumea mea proprie și subiectivă, fiind ceea ce este fractalul din fizică – o lume infinită într-o lume finită.
Dacă prostul ar înţelege că lumea sa este în „conflict” cu realitatea obiectivă nu ar mai fi prost, dar prin faptul ca îşi declină caracterul finit al înţelegerii şi asupra realităţii deopotrivă sesizabile şi de către alţii, dă contur şi substanță prostiei. Suntem o lume a „monahilor particulari” (nu a monahilor interiorizaţi ai lui Evdokimov ce se retrag din lume) ce au drept scop cotropirea lumii înconjurătoare prin transformarea realităţii lor proprii în realitatea tuturor, declasând, pervertind sau ignorând după caz Realitatea deseori general recunoscută. Prostul trăieşte cu impresia că lumea lui trebuie să se impună iar Societatea trebuie să se cârmuiască după principiul dat de respectiva lume (a monahului particularizat). Prostul vrea ca lumea lui să devină lumea voastră fără să existe un temei sau o raţiune pentru această voinţă.
Dupa cum spuneam anterior trebuie ceva acribie pentru a identifica instituţia sau instituţiile juridice ce contemplă, reglementează sau sancţionează prostia. Necorespunderea profesionala, exercitarea functiei cu rea credinţă, caducitatea în sensul de schimbare a condiţiilor pe parcursul evoluţiei, sunt instituţii ce pot încadra inclusiv Prostia privită ca incongruenţa dintre înţelegerea fiecăruia dintre noi şi Realitatea supusă analizei şi înţelegerii.
Dar cel mai bine pipăie instituţia prostiei acel ar fi trebuit să ştie din materia Prescripţiei extinctive respectiv criteriul profesionistului ce este prezumat că anumite realităţi şi consecinţe ar fi trebuit să le cunoască. Romanii aveau pe bonus pater familias pentru a desluşi criteriul profesionistului. Dar oricum ar fi, atât ar fi trebuit să ştie dar şi bonus pater familias cuprind în mod intrinsec aceeaşi idee şi anume aceea că trebuie să ştim că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi este diferită şi mai complexă decât lumea voastră, a celor mulţi, prin definiţie obiectivă.
