Oamenii onești și instalația

Sugeram recent că o anume parșivenie mieroasă mediatică tinde să acapareze – cu sau fără succes – ascultătorii f m și în mai mică măsură pe cei ce se holbează în ecran cu încredere. Că asistăm la un nedorit „progres” al adresării mediaticilor, se poate observa fără dificultate; astfel, dacă până nu demult eram invitați cu blândețe și  fariseică îngrijorare pentru viitorul nostru, al Țării să ne sfătuim în calitate de „oameni buni” (urmașii oamenilor de bine și ai oamenilor de omenie), mai nou ne este pus la încercare adevăratul spirit civic prin apelativul „oameni onești”. Dorința de vorbe mari, nejustificate în anumite circumstanțe precum trăncăneala radio-televizată  aducătoare de nimic, e cel mai adesea o probă de prostie ticăloșită. Să vedem deci cum stăm cu onestitatea și purtătorii ei: honestas înseamnă cinste, considerație, onoare;  adjectivul honestus  substantivizat la plural în forma honesti îi desemna pe cetățenii  onorabili, adică morali, decenți, cumsecade; cuvântul putea fi utilizat doar în context oficial, juridic și nu așa ca să ne aflăm în treabă în mijlocul forumului roman, ceea ce ar trebui să fie valabil și azi; căci dacă toți sunt onești, ce mai face justiția (ea însăși inhonesta  adesea). De unde și până unde această certitudine a microfoniștilor la fel de suspectă ca și siguranța în a defăima anumite persoane? De subliniat că pluralul honestates desemnează notabilitățile (orașului, ale societății); în acest context treburile sunt mai clare, adresarea fiind către cei care (îi) plătesc canalul, altminteri fiind cam aiurea să te adresezi atât de… onest cuiva, adică pro bono. Ar mai fi de adăugat, pentru complexitatea adresării amintite și sintagma honestae divitiae, adică averi cinstit făcute (averi oneste deci).

Aici apare însă iarăși o problemă: nu atât a averilor cât  a așa zișilor jurnaliști  de investigație a căror pregătire în domeniu  e nulă cel mai adesea precum pe vremuri a activiștilor de partid. De fapt multilateralitatea lăbărțată mediatică a ajuns până acolo încât avem inclusiv „jurnaliști auto”. Dacă honestus înseamnă și moral, în cazul mediaticilor, indiferent de sex, etate (religie e greu de crezut că au) sau canal, merită reținută aserțiunea lui Cicero (nu e exclus să fi scris din proprie experiență, diferit fiind gradul de cultură) utilitas cum honestate pugnat, utilitatea se luptă cu ceea ce este moral; pentru claritate:  este vorba de utilitatea proprie, individuală sau a celui care mă stipendiază. 

Desigur că în contextul celor arătate, un rol esențial în stabilirea onestității îl are „instalația” fiecăruia; un termen ajuns la conotații obscene de dimensiuni… pandemice. Nu mă refer la acestea ci la semnificația inițială; nu, nu e din latină, chiar dacă îl avem din latina medievală, verbul installare tributar însă vechiului substantiv germanic Stahl, desemnând un loc anume al stării pe loc la început, apoi jilțul în care era in-stalat episcopul. Dar și locul în care stăteau animalele domestice, de unde bănățeanul ștălog, grajd adică. Și totuși l-aș duce înapoi la … latinescul stare dar asta e o altă poveste. Deci, ca să nu lungim „investigația”, neuitând de cele de mai sus, vechi dar adevărate, trecând de instalațiile nucleare, de instalațiile industriale, instalațiile modernizate, să ne amintim de cele domestice, intime, adică de cele din baie, atât de cea care (ne) spală cât și de cea care, clasică sau încastrată în perete,  (ne) trimite dejecțiile în canal(izare). Evident că eficiența igienizării depinde de instalație. Nu e tot una jilțul cu ștălogul. Și-apoi, știau strămoșii noștri de ce  lavatrina era și sala de baie și… latrina. Instalații complementare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *