Apărut în condiții grafice de excepție, volumul „Mustața lui Dalí și alte culoriˮ(autori- Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, prefață de Bogdan Crețu, Editura Polirom, 2020)a întemeiat noua stirpe a pictoromanului românesc și a lansat mai multe provocări. „Specie hibridăˮ, obținută prin transmutația literară a șaisprezece portrete, cartea îi deschide prozatorului „realistˮ Lucian Dan Teodorovici un vast câmp de explorare a fanteziei și de pătrundere a rosturilor artei. Spațiul pictoromanesc prinde viață printr-un tangaj referențial necontenit între doi poli, Realitatea estetică și prozaicul exterior, contondent.
Fiecare pictură își atinge scopul, întrucât își eliberează perla, clipa de reflecție, înzestrată cu multiple virtuți. Pentru creatorul profesionist, contemplarea plastică nu deconspiră doar șoapta pânzei, chemarea ei secretă, care stimulează imaginația, stârnește asociații și rezonanță culturală. Ea împlinește, mai ales, o funcție creatoare, întrucât deschide ecarturi (ludic, filosofic, mitologic),determină metode narative (basm modern, teatru absurd, etc.),selectează fațetele unui cub Rubik textual care se formează în jurul axis-ului (personajului principal),prin continuum-ul temporal al locuțiunii („în timp ceˮ).Așa cum înțelegem pe măsură ce parcurgem cartea, perspectivismul nu rămâne o simplă metodă literară. Ea reprezintă înseși forma Lumii noastre (ca sumă a proiecțiilor subiective),este caracteristica Universului Rubik, a cărui arhitectură ne conferă un temei reciproc :„sensul fiecărei vieți e să susțină existența lumiiˮ.
Meditația surprinde Artistul în ipostaze banale („În timp ce încerca să sudeze o țeavă de la baia din apartamentul propriuˮ),supus nebulozității stărilor de spirit, care i se transformă în dominante narative. Câteodată, eroul simte cum „gândurile i s-au îngălbenit precum frunzele de noiembrieˮ și „îngheațăˮ în chipul unei stânci, alteori se avântă, în formă lichidă, declanșează „Potopulˮ,se întoarce, „prin țevile orașuluiˮ și „se evaporăˮ, domestic, pe podea. Evidența care îi defilează pictorului prin fața „ochilor închișiˮ este explozivă, sinestezică, parfumată cu miresmele „florilor invizibileˮ, traversată de palele gândurilor, pe care flotează eroi fantastici : „canaraˮ pictată de Jean Baptiste Greuze, insecte cu „nevoi spiritualeˮ, Micul Prinț și Alice, banda „spiridușilor închipuițiˮ care „livrează ideiˮ și care, odată „alungați din cetateˮ, ca „neproductiviˮ, „s-au aburcatˮ „în naceleˮ prinse de baloane de săpun și au purces spre tărâmuri mai democrate. Protagonistul cărții își regăsește dublura în chipul preaplecatului cronicar, care adesea renunță la anteriul de cartograf al ideilor și hachițelor Artistului și intervine în operă, comentează, se scuză, face cu ochiul, într-un infinit de temenele. „Sunt convins că acum vă întrebați ce legătură ar putea fi între părul vraiște ale artistului și o ciupercă roșie ca para focului (…).Eh, cu o oarecare jenă, trebuie să vă mărturisesc că nici măcar eu nu știuˮ, declară acesta, cu seninătate. Fără îndoială, construcția oniricul impune printr-o rară virtuozitate stilistică. În numai câteva fraze, Lucian Dan Teodorovici alternează instrumentele „postmodernismului metaficționalˮ (Carmen Mușat)cu un acril minimalist à la Cimpoeșu, poate descompune magnifice fresce ale unui suprarealism 2.0 printr-o acuarelă metaliterară gen „Teodosie cel Micˮ, sau împleti, printre replici soresciene, volutele unei recursivități tip Michael Ende, care trimite spre literatura fractalică și triunghiul lui Serpinski. Limbajul lui Lucian Dan Teodorovici este, la rândul său, o mare Poveste, în materia căreia încolțesc germenii personajelor și au loc conflicte, un flux al oralității pestrițe, sabotate parodic, care înaintează sub steagul Fanteziei : de la dictoane latinești la onomatopee, calambur și oximoron, de la înjurătura spaniolă la Schopenhauer, paradox și parafrază. În urma discuției cu un fachir indian, Artistul „a simțit cum iese din sine, cum se îndepărtează ușor, cum plutește în aer și cum începe să se rotească în jurul său. Și abia după o rotire completă s-a oprit și s-a privit : dinaintea-i se afla el însuși, având încă o pereche de ochi pe chip, ochi al căror câmp vizual nu era cel obișnuit, ci unul nemărginit, fără opreliști(…)s-a lăsat fermecat de lumină, de felul în care aceasta și-a descompus albul în fâșii, iar fâșiile unduitoare s-au recombinat în cubul de pe umerii săi, devenind albastre, devenind galbene, cuprinzând în ele nuanțe, sute de nuanțe care-i repovesteau lumea în istorii parcă anume făcute pentru a umple golul cubului, golul Pământuluiˮ.
Privită cu atenție, însă, lumea multicoloră își dezvăluie dantela psihologică, caracterul metaforic, schema internă. Acuitatea ochiului auctorial surprinde esența luminoasă a culorilor, care pot fi înțelese ca „frecvențe ale luminii. Lungimi de undăˮ, așa cum obiectele Realității subiective nu sunt altceva decât gânduri („tu ești, de fapt, adunarea totală, fără urmă de rest, a gândurilor taleˮ).Dynamis-ul rațiunii umple totul. „Imediat ce s-a gândit în felul ăsta, s-a întâmplat ceva straniuˮ, observă cronicarul, în capitolul 3. Înainte de a prinde viață din vopsele, portretul este o pictură cu gânduri. Ideile nu sunt doar arcurile Realității-Rubik, ci și culorile elementare, formele primare ale luminii. Dacă limbajul (în totalul codurilor sale) înseamnă rațiune, ca la Wittgenstein, atunci creația constituie o „manipulare a gândiriiˮ, iar artiștii devin meșteșugari ai luminii. Originala reflecție începută de Lucian Dan Teodorovici în fața picturilor lui Felix Aftene ne desenează, din întunericul subiectivității, butucul cartezian al Gândirii, tatăl tuturor ramurilor artei care s-au despărțit și au rodit ulterior. Nu este puțin lucru. Prin aceasta, contemplația estetică primește un al treilea sens, metafizic.
Scriitorul ieșean examinează cu mare interes momentul meditației (clipa zero a creației)și este de părere că artiștii ar trebui să își îngrijească tematic grădina autoreflexivă.„Singura oglindă în care se privesc e cea a lucrărilor propriiˮ, consideră el ; în măsura în care se lasă ademeniți în mrejele exteriorității, „lumea din oglinda lor se îngustează tot mai multˮ, până la dispariție. Aceasta nu ar trebui să conducă, însă, la blocaj egocentric. Într-unul din capitolele pictoromanului, personajele Diogene și Prometeu denunță faptul că „Luminii i s-a făcut o nedreptateˮ, căci lectorii s-au obișnuit să „privească portretulˮ „și nimeni nu mai vede focul, nimeni nu mai vede luminaˮ, lumea înconjurătoare, cu toate că ea asigură existența operei de artă. Pozând ca model, pe malul lacului Garda, Artistul „simte între degeteˮ „o lumină binefăcătoare, pe care o simțea trăind între degetele lui și răspândindu-se peste tot, o lumină care-i trecuse de pleoapele strânse, îi umpluse interiorul, îl cuprinsese în întregime și-l ținea strâns, blând, aproape adormitor, o lumină bună, ca un leagăn din copilărieˮ.
„Mustața lui Dalíˮ reușește un portret insolit al actului artistic și al actorilor săi, și reînvie, din centrifuga neobarbară care ne cuprinde, lumea baloanelor de săpun, „singurele forme din lumea asta care există și nu există în mod egal, care-s realitate și închipuire în același timpˮ. Cartea dezvoltă, în același timp, o metodă prin care ne putem împărtăși din bucuria operei de artă, în centrul căreia putem bănui un misterios punct de Lumină care ne decorează și ne dă viață kosmosului nostru personal.
