„Tată! Într-o altă viață, mi-ar plăcea să-mi fii din nou tată”
Bernard Werber
Am reflectat mult la tematică, una legată în mod direct de corespondența scrisă între omul politic, dar și omul de cultură, François Guizot și fiica sa Henriette. Suntem în secolul XIX și ideile exprimate în conținutul epistolar trebuie privite în acest context. Însă, poate înainte de toate, propria reflecție se referă la moștenirea comună istorică, la acel dicton latin atât de actual „Hominem te memento” („amintește-ți că ești doar un om”), prin care nu te definește puterea trecătoare, ci din contră, firescul din tine, iar de aici înainte o poveste despre o relație tată-fiică puternică și cuprinzătoare prin afecțiune, poate prea puternică… Dincolo de omul politic, de impenetrabilitatea și figura austeră a omului de Stat François Guizot, există un alter ego cu griji firești de părinte, cu frământări, de ce nu cu suferințe resimțite de aproape sau de departe. Parcurgând rândurile scrise de tatăl François Guizot, cititorul descoperă sau recunoaște părintele din el, singurătatea asumată a obligațiilor instituționale (Victor Hugo spunea odinioară că „infernul este pe deplin cuprins în acest cuvânt: Singurătate”), ce nu reușește însă să altereze dragostea filială. O relație complexă, însă în care se împletesc, cu trecerea timpului, religie, morală, economie, cultură, politică, asupra a tot plutind în mod constant o iubire părintească totală, copleșitoare. Cuvintele așternute pe hârtia de scris de François Guizot îmi amintesc de versurile unui cântec interpretat de Michel Sardou, în care figura tatălui este atât de sensibil reliefată prin faptul că „nu există nicio graniță între surâsul și lacrimile sale”.
Umanitatea profundă din scrisorile lui François Guizot impune și o altă observație legată de completa comunicare între tată și fiică, ce merge dincolo de exprimarea concretă și exclusivă a afecțiunii. Albert Camus va scrie peste ani și va avea dreptate pe deplin, că „dacă iubirea ar fi de ajuns lucrurile ar fi prea simple”. Afirmarea iubirii nu este suficientă în explicarea acestei relații. În egală măsură trebuie însoțită de comunicare, toleranță, acceptare, schimb de idei și credințe, respect și menajare reciproce, toate acestea menite a individualiza complexitatea sentimentului patern și filial. Din cuprinsul scrisorilor transpare emoția în cea mai pură formă a sa, chiar dacă, prin ochii contemporanului, suntem tentați să ne gândim la naivitatea sau romantismul proprii, de altfel, secolului XIX. Este însă doar emoție, iar aici îmi permit să-l introduc pe Antoine de Saint-Exupéry și ideea sa atât de actuală: „Suntem stăpânii faptelor atunci când emoțiile ne răspund”, iar rolul lui François Guizot, ca tată, în relația cu fiica sa Henriette, a fost de a o ajuta să-și identifice o cale, de a fi lângă ea, chiar de departe, deoarece iubirea în ansamblul său poate fi la fel de puternică și de la depărtare. Același Antoine de Saint-Exupéry ne spune că „stelele sunt limpezite pentru ca fiecare dintre noi să și-o găsească pe a sa”…
Într-un articol precedent (https://www.lapunkt.ro/2021/02/francois-guizot-si-dorothea-von-lieven-proximitate-si-departare-iubire-si-suferinta/) am prezentat figura lui François Guizot; prin urmare, mă rezum la a evidenția o personalitate marcantă a istoriei Franței și Europei secolului XIX, ambasador la Londra, ministru al instrucțiunii publice, al afacerilor externe, președinte al Consiliului de Miniștri, parlamentar dar, la fel de elocvent, istoric și membru al Academiei Franceze. Fiica sa, Henriette de Witt, născută Guizot (1829-1908), a fost prima din cei trei copii ai cuplului François Guizot/Eliza Dillon (aceasta din urmă va muri în 1833), căsătorită în martie 1850 (Conrad de Witt). S-a stabilit în anul 1855 la reședința familială de la Val-Richer (Normandia) și s-a dedicat atât funcționalității acesteia, cât și activității culturale (traduceri în franceză din William Shakespeare, Charles Dickens, autoare de romane și biografii, finalizează printre altele volumul început de tatăl său și intitulat „Istoria Franței povestită nepoților”). Henriette de Witt a fost executorul testamentar al lui François Guizot, moștenitoarea drepturilor și memoriei acestuia. Cumva, în mod simbolic, și-a respectat până la finalul vieții cuvintele scrise către tatăl său, la vârsta de 8 ani (1837): „Îmi voi petrece toată viața cu tine”. Reședința de la Val-Richer va ocupa un loc important în viața lui Henriette, nu numai ca fiică a lui Guizot, ci și ca scriitoare. În volumul „François Guizot Lettres à sa fille Henriette 1836-1874”, ediție îngrijită și adnotată de Laurent Theis (publicată la éditions Perrin, 2002, sursa bibliografică principală a prezentului articol) ne este dezvăluită o Henriette a anului 1878, absorbită de obligațiile corespondenței, dar și îndrăgostită de spațiul în care trăia, de propria sa iarnă: „Îmi place foarte mult Val-Richer iarna, atât pentru ceea ce văd, cât și pentru ceea ce nu sunt obligată să văd…iubesc perspectivele lungi neschimbate și nimeni nu are de ce să se teamă de monotonie. Cred că gândurile și cărțile sunt de ajuns ca diversitate”.
Înainte de a trata subiectul principal al acestui articol îmi propun să mă opresc asupra unui aspect important al personalității așa-numitei Case Guizot. Deviza înscrisă pe frontispiciul castelului („Omnium Recte Brevissima”/„Calea dreaptă este întotdeauna cea mai scurtă”) este grăitoare în privința crezului politic și relațional al lui François Guizot. Îmi permit să citez următoarele idei scrise de acesta (conform lui Laurent Theis în lucrarea „François Guizot”) și trimise ambasadorului francez la Madrid, subiectul fiind refuzul de a fi înnobilat prin titlul de duce: „La nimic nu țin mai mult decât la următoarele: atâta timp cât trăiesc, la forța mea politică; postum, la onoarea propriului nume. Dacă aș fi crezut că un plus de măreție adus numelui meu ar fi adus o valoare adăugată puterii mele astăzi sau mai târziu titulaturii mele, aș fi acceptat cu plăcere. Cred însă contrariul. Cred că am mai multă putere și onoare dacă rămân domnul Guizot și punct”. Consecvența și onoarea lui François Guizot, probate în nenumărate rânduri inclusiv prin participarea, ca gest simbolic, în 1866, la funeraliile fostei regine Marie-Amélie (soția lui Ludovic-Filip de Orléans, rege al Franței în perioada 1830-1848), trebuie remarcate, acesta părăsind pentru totdeauna scena politică după turbulentul an 1848. În a doua jumătate a secolului XIX, cancelarul prusac Otto von Bismarck va constata că „în politică trebuie să urmezi calea dreaptă. Poți fi sigur că nu vei întâlni pe nimeni”. Poate și această remarcă este una din cheile înțelegerii atitudinii pline de demnitate a lui François Guizot, firescului vieții acestuia în deceniile ce au urmat părăsirii scenei politice ca și, totodată, succesului cu totul limitat în arena politică a unor caractere de acest tip.
Corespondența între cei doi a început cu o primă scrisoare a tatălui (11 august 1836) și s-a încheiat printr-o ultimă scrisoare a aceluiași tată (28 februarie 1874). Este, dacă vreți, parcursul unui sentiment patern, de la „micuța mea dragă” (1836) la „fiica mea” (1874). Tonalitatea unui părinte crepuscular păstrează, dincolo de inerentele despărțiri, aceeași nețărmurită încredere în caracterul și afecțiunea copilului său. O asemenea tandrețe mă determină, citind ultimele rânduri din ultima sa scrisoare, să mă gândesc la versurile unui cântec emoționant al lui Charles Aznavour, punctate de cruda trecere a timpului în care „cu anii mei se joacă primăvara ce a venit”. Plină de semnificații este o scenă din 1837, anul în care s-a stins fiul lui Guizot, ce purta același nume (François). Venind de la înmormântare, îndureratul tată s-a dus direct în camera lui Henriette (aceasta avea 8 ani) și a rostit următoarele cuvinte: „Nu te mai am decât pe tine!”. Aceasta este, cred, rațiunea unei relații tată/fiică, una de deplină complicitate afectivă, culturală și dublată de o reală intensitate.
În același an, într-o scrisoare adresată prințesei Dorothea de Lieven, François Guizot a surprins aspecte ce s-au dovedit definitorii în creionarea unei legături atât de profunde: „Henriette este un copil, un copil perfect, dar se întrezăresc, cu fiecare ocazie și fără cea mai mică intenție din partea sa, trăsături serioase, o înaltă ambiție….A fost aici de curând, căutând în mod vizibil ceea ce era de natură a mă interesa, cu o privire atentă, puțin emoționată. Am râs, i-am spus copilării… Nu a reacționat. Dorea să-mi ofere ceva și a sfârșit prin a-mi solicita ca iarna viitoare să studieze muzica și desenul: Muzica, pentru că a auzit că-mi place ca, după cină, să fiu lângă un pian, fără să cânt ceva anume, ci doar să audiez acorduri muzicale; desenul, pentru că dorește să picteze un portret al meu pe care să-l am pentru mine”.
Înduioșătoare, pură prin naivitatea vârstei sale, prin construcția frazelor, este și prima scrisoare pe care Henriette i-o expediază tatălui ei, în anul 1838, la vârsta de 9 ani: „Bunul meu Tată, având în vedere că mi-ai spus de proiectul tău de a petrece toată viața cu mine, m-am gândit că dacă mă mărit atunci nu voi putea fi lângă tine pentru că, dacă soțul meu va dori să mă ia cu el, va trebui, așa cum spune Biblia, să te părăsesc pentru a merge după el și, pentru că aș suferi dacă te-aș părăsi, mai bine nu mă mărit. Îmi voi petrece toată viața cu tine, voi cânta la pian pentru tine, m-am gândit mult la toate acestea înainte de a ți le spune dar, în fine, sunt pe deplin decisă. Voi avea plăcerea de a fi mătușa copiilor lui Pauline și Guillaume. La revedere, Bunul meu tată. Răspunde-mi!”
Anii trec și virajul spre maturizare al legăturii lor afective se produce atunci când François Guizot este numit ambasador la Londra, iar distanța va aduce cu sine o corespondență pasionată și pasionantă în același timp, punctată de o neostoită afecțiune. Sunt trecute în revistă și subiecte arzătoare ale actualității, cum ar fi repatrierea rămășițelor pământești ale lui Napoleon I (decembrie 1840). A fost un moment de o intensitate extraordinară la Paris și în întreaga țară (în portul Cherbourg, la acostarea navei ce l-a readus pe Napoleon din insula Sfânta Elena, unde fusese înmormântat inițial), iar Victor Hugo avea să lase posterității imaginile unui suveran reîntors la Paris („Sire! Reintrați în capitala Voastră!”), ale unui rege (Ludovic-Filip de Orléans) care a rostit că-l primește „în numele Franței”, într-un oraș al cărui soare de iarnă îl determină pe același Victor Hugo să se gândească la analogia cu soarele de la Austerlitz, în fine, ale unei inspirate mulțimi pariziene ce a strigat „Trăiască fidelitatea!”, la vederea mareșalului Bertrand, gârbovit de ani dar și de emoție (după cum scrie Gheorghe Eminescu în monografia „Napoleon Bonaparte”) și care, la finalul ceremoniei, spune că „acum ne putem întoarce acasă pentru a muri”. În acest tumult de maximă emoție colectivă, cel mai probabil nostalgică dar în egală măsură identitară, Henriette îi scrie tatălui ei: „Agitația pricinuită de repatrierea lui Napoleon a ajuns până la mine. Am fost stăpână pe mine, în largul meu, nu numai pentru că am o mare simpatie pentru împărat, dar cred că a fost o mare personalitate ce a pus în lumină Franța, prin urmare a fost drept și just să fie înmormântat aici”.
Corespondența curge mai departe și pendulează între copilăria naivă și curată a lui Henriette, marcată de zburdălnicii firești și autocritică momentană, ce provoacă zâmbetul atât copilului, dar și părintelui din noi („Roagă-te la Domnul, bunul meu Tată, pentru că nu am fost cuminte și i-am răspuns impertinent bunicii…mereu această dragoste de sine ticăloasă, sunt impertinentă și dezagreabilă”), respectiv învățăturile de departe ale unui tată, ce încearcă prin scris să suplinească o absență obiectivă dar nu mai puțin traumatizantă (15 iulie 1840): „Știi tu, draga mea fiică, de ce la tinerețe avem atâta iubire de sine? Pentru că încă nu cunoaștem amploarea dificultăților ce ne așteaptă. Ne ajutăm de inteligența, curajul și forța noastră interioare și, cum încă nu ne-au fost puse aceste calități la încercare, credem că ne sunt de ajuns. De exemplu, un om este într-o mică vale, la poalele unui munte; în fața ochilor are un spațiu restrâns și obiecte apropiate. Le vede foarte bine și își spune: Am o vedere atât de bună, voi vedea mereu tot ce voi dori. Începe ascensiunea; pe măsură ce urcă descoperă un spațiu tot mai extins, obiecte tot mai îndepărtate…Urcă, urcă, iar orizontul se amplifică și se schimbă mereu; vederea devine tot mai nesigură; degeaba încearcă să cuprindă vastitatea acestei lumi; când ajunge în vârful muntelui, când are în fața sa un spațiu imens împreună cu tot ceea ce-l formează, recunoaște că ochii nu-i mai sunt de ajuns pentru a vedea atât de departe. Exact în momentul în care a ajuns pe culme și are în față cea mai clară priveliște, atunci simte cât este de neputincios și renunță, în fața lucrării Domnului, la trufie…Muntele pe care-l urcăm este viața ce ne determină să conștientizăm și să ne mărturisim nouă înșine imperfecțiunile noastre”.
Nicicând precum de sărbători sau aniversări despărțirea nu este mai grea. La tristețea unui tată aflat departe de fiica sa, mai ales cu ocazia zilei de naștere, s-a adăugat durerea și amintirea unei alte ființe dragi. Mama lui Henriette (Elisa Dillon) a murit în anul 1833, când micuța avea aproape 4 ani. Gândurile lui François Guizot, omul politic, diplomatul și omul de cultură atât de auster și dedicat, sunt emoționante, dezvăluindu-i o fațetă particulară și profund umană, ce mă duce cu gândul la versurile unui cântec al lui Michel Sardou („Avem toți o iubire sublimă/Ascunsă în intimitatea memoriei noastre/Fiecare dintre noi avem o muzică doar a noastră”): „Nu este prima dată, scumpa mea fiică, când sunt departe de tine pe 6 august și, cu cât tu crești, cu atât cresc și regretele mele; tu vei avea în tine însăți, sper, tot ce trebuie pentru a fi fericită: Seninătate, curaj, altruism, rațiune, nu foarte multă exigență în raport cu semenii și încredere în Domnul. Dragul meu copil, așa a fost caracterul mamei tale…Resimt o bucurie de neexprimat să regăsesc în tine imaginea ei”. Peste un an (scrisoarea din 5 august 1841), François Guizot va merge și mai departe, până la identificarea lui Henriette cu mama sa, pe linia unei nostalgii și a unei melancolii ce-l determină să vadă în fiica sa un alter ego al celei dispărute: „Acum 12 ani, dragul meu copil, eram atât de fericit, lângă patul mamei tale, între voi două. Domnul a decis să-mi ia jumătate din această fericire. Îl rog să-mi lase pentru totdeauna cealaltă jumătate…Nu-ți urez decât ca această asemănare între tine și ea să persiste ca tu să devii, prin suflet și caracter, tot ceea ce ea a fost.”
În scrisorile sale, tatăl a pendulat, pe de o parte între duioșie și sensibilitate și, pe de altă parte, între pilde, sfaturi și experiențe de viață. Surprind câteva aspecte, iar aici subliniez ceea ce regăsim în contemporaneitate și anume inexorabila dar rapida trecere a timpului, acel timp ce „nu a mai avut răbdare”: „Aș vrea să-ți spun atât de multe…Aș vrea să-ți transmit tot ceea ce am dobândit de-a lungul vieții, tot ceea ce am văzut, cunoscut, simțit și gândit. Pentru folosul vieții tale și pentru binele sufletului tău. Dar noi trăim ‘in a hurry’. Pășim alături, împreună, fără să avem răgazul de a ne vorbi, a ne auzi, chiar de a ne privi unul pe celălalt” (1847).
Îmi îngădui să citez și următoarea afirmație a lui François Guizot (scrisoarea din 25 iulie 1841), atât de actuală, sau mai bine zis dureros de actuală prin injustețea unor afirmații sau critici grosiere ce alterează atât de profund atmosfera și generează, sau ar trebui să genereze, în contrapartidă, un acut reflex de autoeducație: „Nefericirea timpurilor noastre este dată de faptul că mulți oameni se preocupă fără încetare de lucruri pe care nu sunt capabili să le judece”.
Mă reîntorc însă la perenitatea iubirii părintești și nu numai, la cuvintele încărcate de profunzime ale unui tată: „Nu-ți cer să mă iubești mai mult decât atât. Știu că nu vei putea. Adio deci. Nu știu să-mi iau rămas bun”. Sau la repere ale unui timp exact ce poartă cu ele însele același dor sfâșietor: „Da, scumpa mea fiică, poimâine, la orele 5 fără un sfert, vor fi 3 luni de când nu ne-am mai văzut” (scrisoare din 1840).
Îmi îngădui să mă apropii de finalul acestei prime părți prin gândurile lui François Guizot încredințate fiicei sale, ce aduc la un loc lecții de istorie, geografie, de ce nu chiar de viață. Lumea toată poate fi cuprinsă în câteva fraze. Traversând Canalul Mânecii cu vaporul, între Ramsgate și Pas de Calais, pe o vreme mohorâtă și plumburie, François Guizot îi împărtășește lui Henriette culoarea Orientului, evocând orașul Izmir (Smyrna): „Cineva mi-a vorbit de un cer și o Mare întotdeauna albastre, ce se unesc și se confundă atât de firesc la orizont încât nu distingi unde se sfârșește marea și unde începe cerul”. Peste ani, lui Irfan Orga, în volumul „Povestea unei familii turcești”, îi va fi foarte greu să descrie „farmecul straniu al Izmirului”, oraș cu totul singular, definit de Victor Hugo, în poemul „Le Captive”, drept „o prințesă”, un țărm de Mare în ale cărei unde se oglindește „evantaiul de argint al Lunii”. Același François Guizot, cu o neîndoielnică acuratețe, va supune atenției fiicei sale o reușită comparație între francezi și germani (scrisoarea din 6 octombrie 1840), marcată de o salutară obiectivitate, cu atât mai mult cu cât relația bilaterală a fost una complicată în a doua jumătate a secolului XIX și nu numai: „Vei vedea că Franța a fost întotdeauna cea mai sociabilă țară, cea în care oamenii au simțit unii pentru ceilalți atenție și simpatie. Nicăieri nu vei regăsi atâta spiritualitate, tendință a comunicării reciproce a ideilor, atâta bunăvoință și amabilitate. Nu este o exagerare să afirmi că Franța a fost în fruntea civilizației mondiale. În istoria sa, mai mult decât în oricare alta, vei întâlni personalități pe care le vei îndrăgi, lângă care te-ai fi simțit în largul tău. Când vei citi despre istoria germanilor vei fi uimită de spiritul lor gospodăresc, de moderația și măsura dorințelor acestora, de obiceiurile și sentimentele perseverente, de considerația și atenția acordată studiului, științei și credinței religioase”. Este de reflectat asupra patriotismului transmis propriului copil, a autenticității acestuia cu toate nuanțele ce pot părea exagerate, dar și a ilustrării calităților altor popoare. Nimic altceva decât cultivarea și transmiterea sentimentului național, însoțit de prețuirea și respectul acordat celorlalte națiuni, fără ostentație sau șovinism. Aceeași matrice o reîntâlnim și în cuvintele așternute pe hârtia de scris, referitoare la Anglia și trimise lui Henriette la 30 iunie 1840: „Sunt încântat că tu și Pauline cunoașteți atât de bine limba, istoria și literatura Angliei…Este o mare și onestă națiune cu multe imperfecțiuni, dar ale cărei calități domină: Moralitatea, sinceritatea, mândria, energia și perseverența. Cu cât o văd mai îndeaproape, cu atât o stimez mai mult. Nu știe să-și pună în lumină meritele într-o manieră agreabilă și seducătoare. Este reținută, puțin comunicativă, chiar dură, cu toate că are un fond foarte bun. Este însă imposibil să nu fii sub vraja impresiilor personale, iar eu sunt impresionat pentru primirea ce mi-a fost rezervată, pentru respectul și curtoazia atât de binevoitoare și chiar afectuoase, probate în toate ocaziile și la nivelul tuturor straturilor societății”.
Finalul acestui articol l-am imaginat și redat prin cuvintele concise ale lui François Guizot, ce evocă și transmit toată dragostea sa de tată, la gândul revederii cu fiica sa Henriette, cu câteva zile înaintea încheierii oficiale a mandatului său la Londra (20 octombrie 1840): „Nu vor mai fi scrisori lungi de acum înainte, scumpa mea fiică. Îți voi aduce luni cea mai minunată și lungă din toate scrisorile: Convorbirea noastră, împreună”. Încă un semn al priorității, al primatului dialogului, unul destinat redescoperirii sentimentelor unei revederi atât de așteptate.
