Spirala sau erotizarea verticalităţii

Sunt puține simboluri ce reușesc să strângă și să iradieze semnificații atât de puternice precum spirala. Arhetip simplu și complex, totodată, ea reprezintă armonizarea contrariilor: este circularitatea ascensională (deci nerepetitivă) și verticalitatea șerpuitoare (deci neliniară). De la vița de vie și scoicile de pe plajă până la Heraclit și Hegel, de la forma ADN-ului până la sculptura lui Constantin Brâncuși, spirala este un simbol universal.

Teza pe care o voi argumenta este că, din punct de vedere al imaginarului, spirala reprezintă o formă de erotizare a verticalității.

În primul rând, spirala se constituie pe sine prin și ca amânare. Ea este o formă de prelungire a distanței parcurse între un punct care constituie baza și unul care constituie vârful, adesea spirala depășind prin structura ei orice formă de limită și păcălind (seducând) ochiul cu aparența nesfârșirii. Din acest punct de vedere, atât spirala plată, cât și cea helicoidală, pot fi considerate labirinturi șerpuitoare. Prin lipsa liniilor drepte, asociate principiului masculin, spirala este considerată adesea un simbol al feminității prin unduirea ei. Prin aceea că amână și întârzie, ea crește tensiunea dintre cele două puncte, linia frântă ce se rotește în jurul unui ax central având o dinamică proprie de răsucire. Cele două puncte se caută reciproc în jurul axului, dar nu se găsesc, imposibilitatea rezistenței față de atracție, contopită cu imposibilitatea ciocnirii în climax intensional generând tensiunea erotică ce a inspirat nenumărate viziuni cosmogonice.

În al doilea rând, izbucnirea spiralei este un gest de violență față de unitatea punctului, iar violența este un semn al seducției, deci al eroticului. Heraclit pusese într-o lumină inedită raportul Hen-Panta prin „Calea șurubului de la piuă, totodată dreaptă și răsucită”. Imaginea spiralei pe care o evocă Heraclit stă drept dovadă pentru raportul inedit dintre Unu și Multiplu, care a fascinat primii filosofi greci. Spirala este unitate în diversitate, iar cele două acte pe care aceasta le reunește (multiplicarea unului și unificarea diversului) sunt acte de erotizare imagistică prin înstrăinarea Unului în Multiplu, continuând să găsești în fiecare parte Întregul (principiul hermeneutic al fractalității). Două persoane iubite caută aceeași unitate în clipe disparate, iar tensiunea erotică se naște din krysis-ul dintre idealitate și factualitate.

În al treilea rând, spirala presupune o năzuință spre armonia contrariilor. Coloana infinitului de Constantin Brâncuși, despre care unii exegeți afirmau că s-ar fi numit, inițial, Coloana infinirii, este metamorfozarea geometrizantă a unei spirale. Privită dintr-un anumit unghi, sculptura de la Târgul Jiu pare fără de sfârșit în ascensiunea ei spre celest. Totodată, privită de sus, spirala se arată ca punct. Astfel, ea este un labirint infinit pascalian sau un Aleph borgesian. Prin aceea că se oferă ca Unu, blochează orice cale de ieșire, întrucât ideea unei scăpări nu mai are sens în cadrul Aceluiași. Din acest punct de vedere, spirala este ordinea unui Unu ce se înstrăinează de sine ca să se regăsească, ca în renumita dialectică hegeliană teză-antiteză-sinteză. Sinteza devine, la rândul ei, teză, dar nu se suprapune cu aceasta. Totodată, termenul de infinire ar deschide un orizont hermeneutic vast, întrucât este, din punct de vedere gramatical, un infinitv lung de la verbul a infini, care nu există în limba română. Așa cum prin citire înțeleg atât actul de a citi, cât și rezultatul lui, la fel, prin infinire, înțeleg actul de a infini și rezultatul lui, adică infinitul. Prin urmare, Coloana infinirii este spirala năzuinței de a infini.

În concluzie, forma spiralei reprezintă, imagistic, „emanație, extensie, dezvoltare, continuitate ciclică, aflată însă în progres, rotație creațională (…) permanența ființei confruntate cu vremelnicia mișcării”. Prin amânare, violentare și năzuința spre armonia contrariilor, spirala se manifestă ca o erotizare a verticalității, creând un labirint imaginar în care firul Ariadnei nu poate fi decât… lăsarea în voia ascensiunii.

 

Bibliografie

 

  1. Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. coord. de Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, trad. de Micaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș (coord.), Daniel Nicolescu, Iași: Polirom, 2009.
  2. I. Banu (coord.), Filosofia greacă pînă la Platon, Volumul I, Partea a II-a, București, Editura științifică și enciclopedică, 1979.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *