Roadele „izgonirii în solitudine”

  „Uită-te în cărțile mele.” 

   (din  scrisoarea lui Anton Golopenția datată 1951 și  ajunsă în  mâinile  fiicei sale patru  decenii mai târziu)

Cartea de față  s-a născut din complotul entuziast al unor prieteni, membri ai  Cooperativei Gusti,  cu o editură, născută și aceasta din entuziasmul unui Om, pe nume Lavinia Spandonide,  și cu un grup  de autori, strânși  laolaltă pentru a  omagia  un  alt  Om. Un om admirat și iubit  despre care am scris pe platforma aceasta și pe altele de câte ori am avut cunoștință de o nou eveniment legat de numele său.  

Sanda Golopenția, care s-a exilat voluntar, în 1980, și care și-a trăit  exilul, ca pe o „izgonire în solitudine”, în care „în fiecare zinnmoare limba în noi”, ne-a arătat, cu fiecare an dintre cei  douăzeci petrecuți fără speranța reîntoarcerii, departe de țară,   și cu fiecare an dintre cei  treizeci în care a putut reveni, și a făcut-o de câte ori a putut, felul în care poate rodi  deplin, total, solitudinea în care vremuri potrivnice te pot izgoni, devenind cu anii pentru toți acești oameni un reper statornic.

Iar cartea  despre care scriu azi  tocmai acest  reper, model și exemplu  vrea să-l omagieze, să-l aducă la cunoștința unui public  cât mai larg, să-l ajute să rodească, la rândul său, pe terenul unei  oboseli și a unui scepticism endemice și larg împărtășite la noi. 

Asta deoarece contribuție la  cultura  română  a Sandei Golopenția are volumul  și însemnătatea unei instituții,  dacă nu al mai multora. A scris și îngrijit cărți pe care și le poate revendica lingvistica, sociologia, etnologia, antropologia, teatrologia, istoria, politologia, literatura. Toate  de o noutate de perspectivă și deschizătoare de drumuri, toate pătrunse de o putere de sinteză interdisciplinară  care face chiar aceste domenii de nedespărțit. Când te uiți la teancul de cărți scrise, îngrijite, adnotate, prefațate  de această  ființă aparent fragilă, dar înzestrată cu o putere de muncă și un har colosale, pare cu neputință  să fie rezultatul muncii unei singure persoane. Și cumva ele nici nu sunt: de profesie lingvist, domeniu la care s-a restrâns cât a trăit în țară, de la asasinarea în închisoare a părintelui ei, în 1951 și până la expatrierea în SUA ,  după ce și-a pierdut și mama, pe Ștefania Cristescu-Golopenția (d. 1978),  Sanda Golopenția a explorat toate vecinătățile, toate interdisciplinaritățile pe care metereza inițială i-a permis să le exploreze. Ea era, de fapt, încă de la început, prin acea „insolită gramatică transformațională” și prin  evadările cu scop etnografic la Breb, pe urmele monografiștilor  gustiști  dintre care părinții ei făcuseră   parte, mai degrabă un  „filosof, teoretician al limbii”  cu o remarcabilă capacitatea de a crea concepte operaționale. Iar în Occident   a predat la universitatea Brown, semiotica și pragmatica teatrului.

  Imediat după căderea regimului  comunist, Sanda Golopenția și-a asumat  cu prioritate un Mare Proiect. Putem aprecia retrospectiv în ce a constat el după ce, în 2020  l-a încheiat, odată cu masivul  tom chiar așa intitulat, de la aceeași editură, Spandugino. Proiectul, având ca punct de plecare o propoziție din ultima scrisoare destinată lor, copiilor, Sanda și Dănuț, a constat  în editarea/reeditarea operei părintelui lor, una dintre cele mai  proeminente personalități ale culturii  române interbelice,  sociologul, etnologul, statisticianul și antropologul Anton Golopenția. (El  înglobează parțial și opera mamei sale,  etnoloaga Ștefania Cristescu-Golopenția,  prin  editarea corespondenței lor, în cel de-al doilea dintre cele patru masive volume ale Rapsodiei epistolare ,  constând din  scrisorile trimise de Anton Golopenția către reprezentanții acelui fenomen  interbelic puțin cunoscut până azi : „Școală Gusti” și primite de el de la aceștia).  Iar  Sanda Golopenția a făcut acest lucru lăsând deoparte, punând între niște paranteze fără termen precis, o carieră academică și o experiență umană de ani în America,  din care din când în când am întrezărit  de-a lungul anilor câte un vârf de aisberg, în câte un volum cu titlu enigmatic: Chemarea mâinilor negative, Emigranții Carter,  Vămile  grave, Cartea plecării. Când punem  alături aceste cărți, reunite, tot la Spandugino  în două cofrage superbe, elegante,  tip Pléiade, aisbergul întreg se dovedește a consta azi în opere de un volum, o consistență și o diversitate care la rându-le pare neverosimil să fi fost lucrarea aceluiași om, al Marelui Proiect. 

Și totuși  este,  fiindcă  de dincolo de moarte, îndemnul/rugămintea părintelui către fetița de zece ani: „Uită-te în cărțile mele”  i-a sunat,  treizeci de ani mai târziu Sandei Golopenția, ca   prima poruncă din  Decalog.  Ea a înțeles că deoarece „patria” i-a ucis părintele, îngropându-i nu doar trupul, ci și numele și opera,  datoria ei este  de a-l readuce la viață, scoțându-i la lumină statura morală, locul și rolul în epocă și opera, în mare parte  necunoscută.  Prinsă, nu doar cu profesionalism, ci și cu generozitate, într-o încrengătură, fără sfârșit  de vieți destine, domenii, fapte,  nici opera aceasta nu pare cu putință să fi fost realizată de un singur om, mort la 43 de ani, dintre care ultimii de tăcere și inactivitate  forțată.  

Cartea însăși, ca înfăptuire omenească, așa cum o vede Sanda Golopenția este  o intreprindere  borgesiană, infinită, vastă cât lumea, cu toate dimensiunile ei, spațiale și temporale, materiale și ideale. ȘI acesteia ea îi zice cu modestie Arhipelag. Asta  doar fiindcă știe că de undeva trebuie început,  domeniul oricât de extins trebuie  definit.  

Se întâlnește în concepția aceasta cu prietenul,  colegul ei, Zoltán Rostás,  care și el înțelege cartea borgesian, sublim utopic, ca un dublu al Lumii. 

La  sfârșitul provizoriu, al acestui dublu MARE PROIECT simțim în paginile cărții numite  astfel, imensul  oftat de ușurare al autoarei, dar mai ales uimirea față de diversitatea, vastitatea, profunzimea și harul rigoarea, acuratețea, talentul de scriitor,  al părintelui, la egalitate cu aceeași sumă de însușiri ale  fiicei cu care  a avut șansa să îl dăruiască  Providența. 

Era  cum nu se poate mai firesc, mai de la sine înțeles, de aceea, ca entuziasmul celei de a treia generații de locuitori ai „Arhipelagului gustian” (titlul uneia dintre cărțile autoarei omagiate aici) să intre în emulație cu  modelul   care-i inspiră  pe cei doi editori ai  cărții alcătuite, In honorem,  a căror scurtă prefață se intitulează  „Dragostea (pentru știință)  în vremea pandemiei”. 

Adevărul este că  doar postmoderna, autoironica pudoare  a făcut necesară precizarea din paranteză. 

Avem în realitate  o carte menită să exprime  chiar dragostea,  admirația și recunoștința pentru un OM (de știință), desigur,  dar tocmai ca expresie a acestor sentimente, ea conține totodată prin consistența științifică sau informativă  a textelor, dovada implicită a felului în care  contribuitorii au fost influențați/inspirați,  marcați, atrași, uman sau profesional de Sanda Golopenția  pe un drum pe care nu era obligatoriu să fi pornt, de la sine.

Niciunul dintre contribuitorii la acest volum nu omite să vorbească despre legătura indisociabile între scrierile Sandei Golopenția și contactul uman cu ea.  La unii el este mai explicit, la alții implicit. Îi enumăr în ordinea apariției în volum:  Mihail M. Cernea,  Doina Jela, Otilia Hedeșan, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Monique  Martinez Thomas, Sorin M. Rădulescu, Ioana Repciuc,  Zoltán Rostás, Miruna Runcan,  Mina-Maria Rusu,  Vilmos Voigt, Mihai Zamfir, Rodica Zane,  Mihaela Albu, Ligia Bârgu-Georgescu, Ana Blandiana,  Vasile Bogdan,  Lidia Bradley, Ionuț Butoi, Nicolae Constantinescu, Ada D. Cruceanu, Iordan Datcu, Octavian Doclin, Cristian Fernea, Alyssa Grossman, Mircea Martin, Mihai Nadin, Rucsandra Pop, Ioana Popescu, Lavinia Spandonide, Vasile Șoimaru, Theodora-Eliza Văcărescu,  Liliana Alexandrescu, Mircea Anghelescu, Septimiu Chelcea, Alexandra Cornilescu, Adriana  Costăchescu,  Dana Costin,  Allison  Fong,  Ioana-Ruxandra Fruntelată, Ion Ghinoiu  Corina Iosif, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindegelan, Costin  Popesc, Octavian Roske,  Daniela Rovența-Frumușani, Dumitru Sandu, Ion Taloș, Inge Wimers. Există și o Tabula gratulatoria cuprinzând 43 de nume de emuli, foști studenți, care au dorit să își arate prețuirea față de cea omagiată. 

Fiecare dintre cei care au cunoscut-o și contribuie cu un text în acest volum, scoate într-un fel sau altul în evidență  că experiența  întâlnirii cu Sanda  Golopenția  nu a fost pur și simplu una strict profesională.   Unii descriu  felul în care în contactul cu lucrările ei,  „lectura profesională se transformă în lecție de viață” (Rodica Zane, 191-193),  altcineva, fără a se opri cu precădere asupra vreunuia din textele ei,  deși i-a tradus una dintre cele mai remarcabile cărți  declară pur și simplu „mie uneia nu mi-a fost dat să cunosc pe nimeni ca ea” (Lidia Bradley, 245):  altcineva vorbește despre lecția „perfecțiunii ca mijloc de supraviețuire”  cu care a luat contact, citind-o (Sorin M. Rădulescu, p. 113),  altcineva vorbește  cu admirație   profundă despre destinul ei „de copil care naște părinți” (Cristian Fernea, 280).

Mie personal mi se pare că aceea care rezumă cel mai emoționant imboldul care i-a animat pe toți contribuitorii la volum (unul de studii de o remarcabilă calitate și consistență științifică, totuși,  și adresându-se prioritar celor interesați de domeniile enumerate mai sus), este  prietena de o viață a Sandei Golopenția,  doamna Ligia-Bârgu Georgescu. Ea spune că „rostul” unui demers de omagiere  a cuiva este „să scoată în evidență că acea persoană nu este un om obișnuit, ci cu totul deosebit, ieșit din comun, valoarea lui ca om, ca suflet, ca intelect.”  La fel cineastul  Vasile Bogdan  care intenționa să filmeze cu Sanda Golopenția un simplu interviu și, copleșit de povestea de viață a interlocutoarei sale  decide că trebuie să facă un film întreg. Cel care rezumă cred esența acestui gen de  lectură profesională care-ți schimbă  nu doar proiectele ci și viața este Ionuț Butoi, care rememorează   o anumită întâlnire  la un colocviu de la Paris, dedicată lui Anton Golopenția, unde a ascultat-o pe invitată evocând personalitatea tatălui ei. „Deși intensă emoțional, spune el, conferința ei a fost  bine structurată, complexă respectând principiile prezentărilor  științifice.” (p.248) .

În Viața noastră cea de toate zilele, care este un roman strâns  țesut din emoție dureros de personală  a amintirii ultimelor zile, cele mai fericite, petrecute în tovărășia tatălui și răceală inumană, a textului redactat de securistul care i-a urmărit pas cu pas,  înainte de a fi arestat,  se vede poate cel mai bine trăsătura sesizată cu perspicacitate de Ionuț Butoi. Este carte unică, traducă de Lidia Bradley în engleză și lansată în SUA, în prezența autoarei anul trecut. Dar ea se constată  la fel în rigoarea strânsă cu care supune analizei din perspectivă pragmatică texte de o intensă emoție personală, despre ultimele cuvinte rostite de Cehov, înainte de a muri, sau felul cum desface ca pe un scul încâlcit textele complet opace, pe patru voci  exprimând inexprimabila și netransmisibila experiență a agoniei, din Becket,   sau  cum alege din teatrul feminin francez al celei de-a doua jumătăți a secolului XX, aceeași intranzitivă experiență a morții.  

Volumul In honorem este structurat în trei părți: Despre operă, Dincolo de operă, În jurul operei. 

Totuși cu aceste întrepătrunderi și interferențe, de analiza operei se ocupă îndeosebi cercetători cărora  gustismul le este aproape profesie, ca Zoltán Rostás, vorbind despre Anton Golopenția ca despre „fermentul unei generații”  și despre noutatea demersului Sandei Golopenția  care constă în valorificarea ego-documentelor, scrisori, memorii, chiar procese verbale de interogatoriu și declarații în anchetă.  Tot despre  biografia ieșită din comun a lui Anton Golopenția, și despre „reparația istorică” înfăptuită de fiica sa, vorbește și Mihail M.Cernea,  într-o contribuie cu atât mai prețioasă cu cât marele sociolog, cel mai cunoscut în lume azi, este complet netradus în românește. Mihail M. Cernea  atrage atenția asupra însemnătății tezei de doctorat a lui AG  susținută la Leipzig și publicată la vremea ei în germană, în doar o sută  de exemplare,  care vede pentru prima dat lumina tiparului acum. El revelează  o dată cu   titlul acestei teze (Informarea conducerii statului și sociologia tradițională), ironia tragică a istoriei că tocmai sensul generos, rodnic pe care Golopenția îl dădea sociologiei, l-a costat, de fapt, viața.  

Ca să rezum, de analiza operei se   ocupă, cu inserții memorialistice, cum  am spus,  autori ca:  Vilmos Voigt, Mihai Zamfir,  Rodica Zane,  Nicolae Constantinescu, Ada Cruceanu, Mihaela Albu,  Miruna Rucan, Iordan Datcu. Preponderent memorialistic scriu Lidia Bradley, Ligia Bârgu-Georgescu, Vasile Șoimaru, Lavinia Spandonide, Liliana Ruxăndoiu, Vasile Bogdan, Mircea Martin, Ioana Popescu, Ioana Repciuc  Mina Maria Rusu și alții. Textele in care nu este evocată direct  sărbătorita sunt  semnate de Ana Blandiana, Costin Popescu,  Octavian Roske, Daniela Rovența-Frumușani, sunt totuși legate de epocă, de atmosfera ei, sau și mai aproape,  rezultat al unui demers științific inspirat de metodele autoarei.

Ca o paranteză adaug aici faptul că meritul de a le fi inspirat rezultă dintr-o altă însușire rară a Sandei Golopenția de  care am vorbit, de creatoare a unor concepte operaționale, rodnice și memorabile, sau de metafore apte să devină concepte:  istorie conversațională, grupuri implicite, primul, penultimul, ultimul martor  etc.  

Fie că alege din multitudinea de lucrări fundamentale una, sau alege o trăsătură care-i face unică personalitatea,  sau alege o idee care i-a modificat perspectiva, sau evocă  memorialistic  întâlnirea cu ea  și bucata de drum  parcursă împreună, toți cei ce au scris în acest volum sunt marcați profund de întâlnirea cu Sanda Golopenția. Explicația acestui fenomen este legată tot  de ceea ce a remarcat Ionuț Butoi: „Această particularitate, de a avea laolaltă, simbiotic și fertil, o memorie afectivă personală și o capacitate aparte de filtrare și reconstruire a trecutului după criterii obiectiviste este  cu totul specific Sandei Golopenția.” (p. 248) 

 Este   totodată ceea ce  mi s-a părut mie că face noutatea, modernitatea demersului ei cu atât de solide ancore nu doar în literatura de specialitate, ci în Marea Literatură, durabilă și care se adresează sufletului.  

 Și  pe cât de înaltă îi este performanța, pe atât de îndepărtată este ea de scopul pe care Sanda Golopenția pare să  și-l fi propus. „În exil în fiecare zi moare limba în noi.”   Esența efortului autoarei omagiate în acest volum, exemplificată în mica proză despre  ficusul mort și readus la viață, sau despre tenacele fluviul Alfeu, care s-a luptat să nu-și piardă apele în mare, sau despre felul cum ea însăși a dus în țara unde s-a exilat conținutul lăzilor, cu opera tatălui său, destinată distrugerii,  este lupta tenace nu doar cu solitudinea în care exilul te izgonește, ci lupta neobosită,  cu însăși moartea.  O luptă a cărei biruință este omagiată prin cartea de față.