O explicație
Revista LaPunkt a avut amabilitatea să semnaleze apariția cărții Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial (Editura Humanitas, 2020). Fragmente din cartea scrisă de Profesorul Mircea Flonta și de mine au ajuns sub ochii cititorilor.
Descoperirea Manifestului celor 93 a fost o surpriză pentru noi. Sigur că documentarea pentru o carte dedicată savanților din timpul Primului Război Mondial nu putea să nu ne-o scoată în cale. Textul însă, puțin cunoscut și deloc discutat astăzi în România, este surprinzător. Publicat în octombrie 1914 ca document de susținere a politicii militariste a Kaiserului Wilhelm al II-lea manifestul a fost semnat, cum arată și numele, de 93 dintre cele mai proeminente personalități ale știintei și culturii germane de la acel moment, printre care și Max Planck, Wilhelm Conrad Röntgen sau Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff.Impactul publicării Manifestului a fost mare. De atunci, disputele au continuat, iar reproșurile la adresa semnatarilor nu au încetat nici astăzi, după mai bine de 100 de ani.Astfel încât o bună parte cărții noastre s-a reorientat spre condițiile care au făcut posibilă apariția Manifestului celor 93 și a impactului său în timpul și mult după încheierea Primului Război Mondial. S-au aglomerat rapid surse bibliografice, corespondență, jurnale, memorii, care au fost în mare parte consemnate în carte.
Pe mine unul, chiar după ce am devenit deținătorul unui mare volum de informații, o anumită nesiguranță nu m-a părăsit. Și după publicarea volumului am continuat să mă întreb dacă nu cumva văd lucrurile greșit. Uneori prea marea preocupare pentru un subiect te face să pierzi privirea de ansamblu și, până la urmă, să nu mai poți judeca limpede. Adică, sunt curios să văd ce spun și alții despre Manifestul celor 93. O privire proaspătă, o nouă perspectivă pot duce la găsirea unor înțelesuri care ar fi fost alminteri inaccesibile. Ce-ar fi, mi-am zis, să să-i întreb și pe alții ce părere au, cum văd ei lucrurile. Am formulat o întrebare de o ambiguitate asumată (și remarcată de mulți dintre repondenți): „Dacă ați fi fost în septembrie 1914 ați fi semnat Manifestul celor 93?”
Mi s-a părut că este mai bine să îi las las pe interlocutori să o vadă așa cum cred ei de cuviință, să critice formularea, să ofere poate alternative mai riguroase, mai clare. Scopul a fost să îi provoc să scrie despre asta, și nu să fac vreun „sondaj” cu pretenții de anchetă sociologică, statistică, etc.
Asta am și reușit. Am trimis întrebarea către 40 de persoane; am primit 34 de răspunsuri pe care vi le prezint, în două etape, și dumneavoastră, așa cum au fost scrise.
Răspunsuri
1)Andrei Pleșu, scriitor
a) Iată răspunsul meu:
NU aș fi semnat! (Sper…). Cred că patriotismul ne obligă să onorăm locul și națiunea în care ne-am născut, dar și să nu le dezonorăm, prin fudulie xenofobă și „slavă deșartă” (mare păcat în morala creștină). Dumnezeu nu prețuiește doar valea Rinului, ci și meleagurile Volgăi și ale Amazonului…Un popor care crede că are mereu dreptate și că e victima planetară a „străinilor” e în pragul unei greu reversibile involuții.
b) Provocat de cele 93 de semnături nemțești, am regăsit, în arhiva proprie, o mică antologie din care rezultă ca au existat și români patrioți, dar foarte triști. Poate le-ai văzut (căci le-am mai publicat). Dar măcar să ți le reamintesc. Le găsesc impresionante!
Și adaug și un formidabil citat din Iorga, pe care Noica îl recita pe dinafară: „În numele zeilor păgâni, cărora v-ați închinat fără izbândă, pace vouă, strămoși biruiți, care ați lăsat ca o moștenire de nenoroc neamului ce a pornit de la voi, neamului care în preajma cetății lui Decebal nesupusul a iobăgit cu trupul până ieri, ca să nu fie pe deplin slobod cu sufletul nici până în această zi, când vă pomenesc numele în taina cruntă a pădurii voastre!”
MICĂ ANTOLOGIE A PATRIOTISMULUI AMĂRÎT
Se dedică ţoapei patriotice
Motto: „În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfârşite şi roşesc la gândul că îi aparțin” Arthur Schopenhauer.
Am publicat și cu alte prilejuri textele de mai jos. Simt nevoia să le reamintesc cititorilor, într-un moment în care trâmbițele unui patriotism rudimentar, lăutăresc, țâfnos, au reaprins spiritele. Patriotismul a ajuns să fie un amestec indigest de vorbe lăcrămoase și încruntături de grotă. Pentru campionii lui, patria nu trebuie ”ajutată” decât cu lingușeli și jocuri de bicepși. Cine n-o face, ba chiar se plânge de relele ei, e trădător de neam, vândut străinilor, ”sorosist”, etc. Ideea că îți poți iubi țara cu disperare, întristat de derapajele care o desfigurează (și care, nu odată, vin din noi înșine) e prea subtilă pentru lătrătorii de paradă, convinși că a te gudura servil în poala țărișoarei e modul optim de a o sluji, când, de fapt, e un soi de răzgâi mai curând dezonorant. În general, profesioniștii retoricii patriotarde sunt, mai curând, oameni fără identitate, incapabili de isprăvi cu adevărat ziditoare și, tocmai de aceea, dornici să se salveze identificându-se cu strămoși mai făloși. Gigi luat în sine nu e nimic. Dar Gigi ca ”urmaș” al lui Ștefan cel Mare, sau ca verișor al lui Brâncuși începe să creadă că există…
Dimitrie Cantemir: „… dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (…), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (…). Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda(…). Năravurile bune sunt rare la ei. (…). Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. (…)… nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sunt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul” (Descrierea Moldovei, II, Cap.XVII).
Ion Ghica: ”… a fost un timp când trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate. (…). Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos (…). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streașină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid (…). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publiciști şi istorici care săarate generațiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de țară (…); până atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare” (Liberalii de altă dată, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880).
Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – așa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naționalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” (Din manuscrise, Opere, vol.IX, p.459-460).
Ion Luca Caragiale: „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”.
„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitație, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl.,şcl, – în genere fraza goală, declamația șarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvânt, moftul…”
„Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: «Tinere, să-ți fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!» („Universul”, 24 septembrie 1899, Notiţe critice)
„M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici [la Berlin, n.m. A.P.] îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit” (apud I.L.Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).
Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916, apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român).
Titu Maiorescu: „…Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”. (În contra direcției de astăzi în cultura română, Convorbiri Literare, 1 Decembrie 1868).
Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul”
„Nici un român nu se simte personal vinovat […]dezertând astfel de la responsabilitatea individuală”. (Schimbarea la față a României).
Cele de mai sus sunt doar un crâmpei din imensul inventar de exasperări, dezamăgiri și apeluri la luciditate oferit de cultura autohtonă, prin câțiva `dușmani” notorii ai neamului, care socoteau că iubirea adevărată nu are nimic de pierdut când e dublată de simțul realității. Dimpotrivă.
2) Ioana Pârvulescu, scriitoare
Jocul de noroc al istoriei
Una dintre cele mai frumoase definiții ale intelectualului o dă Thomas Mann, într-o conferință din 1937. Atunci când oamenii grohăie, spune el, „omul riguros față de sine însuși”, intelectualul, „refuză să adere la un grohăit; așteaptă ca acest grohăit să tacă o clipă și, în această liniște, spune nu”*. Doar cel care spune tare nu în asemenea clipe se poate socoti un intelectual. Intelectual nu ești, așadar, încontinuu, cum tindem să credem, ci numai în clipe privilegiate. Conferința lui Thomas Mann este dedicată problemei antisemitismului, dar ideea de transformare a omului în brută și nevoia de opoziție limpede se aplică în toate cazurile în care istoria i-a făcut pe oamenisă le fie rușine de ei înșiși. De obicei prea târziu.
Probabilcă de câte ori intelectualul este invitat explicit să grohăie el nu poate decât să se scoale în picioare și să spună nu! Din păcate istoria a dovedit de prea multe ori că lucrurile nu se petrec așa de simplu și că adeseori, în lumea cuvintelor și a ideilor, invitația la grohăit poate părea, cel puțin la început, aceea de face parte dintr-un cor angelic. Dar chiar și atunci când omul care gândește cu mintea lui își dă seama de gravitatea situației, e nevoie adesea de mai mult curaj ca să spui nu decât ca să spui da. Or, tot istoria a demonstrat că intelectualul nu se remarcă prin curaj. Ba chiar, de cele mai multe ori, de la lucrurile importante până la lucrurile mărunte, se face remarcat prin lașitate.
O altă posibilitate, la fel de rea: tocmai când omul care gândește se crede viteaz și inspirat de idealuri, va trebui să constate ulterior că nu i-ar fi stricat un pic de prudență și că ar fi trebuit să-și păstreze curajul irosit pentru o cauză mai bună. Fiindcă și curajul poate fi o mare capcană. Dacă tot am început cu Interbelicul, să adaug și că tinerii noștri intelectuali de vârf au căzut, cum prea bine se știe, în ea. Dar nu de la început. Inteligenți fiind, ei au respins, fiecare cu alte argumente, politicul (și există o mulțime de mărturii despre asta care ar merita cunoscute mai bine). Mai târziu, când părea o lașitate să nu te implici, au fost prinși în cursa istoriei. Cum a fost posibil, cum de s-au înșelat atât de tare? Cel mai bine mi se pare că a tranșat chestiunea Lucian Boia: „Cum au putut atâtea spirite alesesă fie atrase de o mișcare criminală e o întrebare nelalocul ei. «Spiritele alese» au fost atrase de idealismul mișcării, idealism care, în exces, a condus spre o barbarie fără margini”**. Este ceea ce fac utopiile: prefac idealul în exces și barbarie. Oamenii lipsiți de idealuri nu se amestecă și nu le pasă, pentru ca apoi, adesea, să se laude cu neimplicarea. Și numai the happy few spun nu atunci când trebuie tocmai pentru că le pasă.
Care era situația la 1914? Diferită de Interbelic, în orice caz. La sfârșitul a ceea ce se numește acum Belle Époque, statistic vorbind, oamenii credeau în bine și „convorbeau cu idealuri”. Noblețea, curajul, patriotismul erau cuvinte care îți puteau pune viața în primejdie, dar nu reputația. Nimeni n-ar fi crezut pe-atunci că patriotismul se poate întoarce împotriva ta, afară de cazul când e vorbă goală sau umflată (modelul Cațavencu).
Poate că cel mai bine am înțeles spiritul momentului de început al Marelui Război din biografia lui Camil Petrescu, unul dintre cei care, deși ar fi putut să fie scutit de armată (din cauza constituției sale fragile) a preferat să se înroleze voluntar. A fi viteaz în război și a lupta pentru țara ta era o idee cultivată în cărțile de citire și în manualele de istorie. Numai profitorii, lașii, oamenii de nimic ar fi refuzat „să-și apere țara, să lupte pentru țara lor”, indiferent ce însemna asta. Camil Petrescu a rămas cu surzenie la o ureche de la 23 de ani, cu coșmaruri recurente și cine știe cu ce alte probleme. Toți eroii principali camil petrescieni suferă o viață întreagă – viață distrusă din cauza unui ideal prost plasat –, iar această opțiune literară a scriitorului este rezultatul traumei biografice. La 1914, Camil Petrescu, un om fără îndoială inteligent și bine intenționat, ar fi semnat cu siguranță apelul.
Mai mult ca sigur că, în momentul 1914, l-aș fi semnat și eu. Desigur, în ipoteza foarte puțin probabilă că cineva s-ar fi gândit să mă invite: frapează faptul că nu e nici o femeie pe listă. Aș spune însă celor care s-ar grăbi să-i acuze de misoginism pe inițiatorii Manifestului, că era și o formă specifică epocii de a apăra femeile, de a nu le lăsa să riște, de a nu le plasa în mijlocul bătăliei. Oricum, dacă mi s-ar fi trimis un document pe care se aflau numele marilor intelectuali ai momentului, minți strălucite și oameni de încredere, „matematicieni, poeți, artiști, istorici, fizicieni, medici”, cu Röntgen (premiul Nobel pentrufizică, 1901) și Max Planck, fondator al mecanicii cuantice (avea să ia Nobelul în 1918), cu domnul Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer (Premiul Nobel pentru chimie în 1905) și domnul doctor și cercetător von Wassermann (cel cu testul, un von și în privința științei), aș fi fost sigură că sunt pe mâini bune, că pot avea încredere, că nu se poate ca ei toți să se înșele și eu să fiu singura care am dreptate. Și aș fi socotit o lașitate să nu mă implic, să nu garantez cu numele meu modest pentru bunul renume al poporului meu. Mai ales când sunt numiți în Manifest, din acest popor, reprezentanți ca Goethe, Beethoven, Kant. Mai ales când nu mi se cerea să atac, ci să apăr. Să nu uităm că în acest moment doar presa oferă informații, iar presa, aici, lasă o falsă impresie, dezinformează. Nici măcar telefon nu are toată lumea, iar urgența împiedică o temeinică documentare. Este un moment al înflăcărării, al acțiunii, nu al reflecției. Este un moment al eroilor (Helden), nu al negustorilor (Händler), ca să preiau distincția lui Werner Sombart, pomenită în capitolul atât de plin de nuanțe din cartea semnată de Mircea Flonta și CătălinVasilescu, Manifestulcelor 93 şi ideologia germanică. M-aș fi simțit așadar eroică semnând.
E foarte ușor să spui ulterior, când lucrurile sunt limpezi și ai tot tabloul, că tu nu… Dar în momentul în care ele se desfășoară e ca în bătălia la care ia parte Fabrice del Dongo din romanul lui Stendhal. Abia mai târziu „eroul” avea să afle că participase la bătălia de la Waterloo: își petrecuse tot timpul neînțelegând o boabă din evenimentul trăit.
S-ar zice că istoria ne-a făcut să devenim mai prudenți. Vreau să sper că dacă în jurul nostru se grohăie avem suficient curaj să spunem nu, ca Thomas Mann. Știu, de asemenea, că n-am putut și nu pot fi făcută să semnez vreun pact cu diavolul, pentru că nu văd ce m-ar putea atrage atât, încât s-o fac. E drept, n-am fost torturată, șantajată sau cine știe cum păcălită, ca atâția alții. Și totuși, câte scrisori n-am semnat în ultimii ani doar bizuindu-mă pe numele care apăreau acolo și pe faptul că, citindu-le la repezeală, cu înflăcărare, le-am crezut bune? Să sperăm că istoria nu ne va juca niciodată vreo festă urâtă, cum le-a jucat celor 93.
Până la urmă „ce este mai presus decât orice”?Răspunsul meu: norocul istoric.
*Textul conferinței ZumProblem des Antisemitismusa fost publicat prima dată în volum abia în 1973, într-o ediție franceză cu texte thomasmanniene pe tema Artistul și societatea, de unde îl și citez. Thomas Mann, L’Artiste et la societé, Traduit de l’allemand par Louise Servicen, Préface de Jacques Brenner, Paris, Ed. Bernard Grasset, 1973, p. 215.
**Lucian Boia, Capcaneleistoriei:elitaintelectualăromâneascăîntre 1930-1950, București, EdituraHumanitas, 2011, p. 135.
3)Victor Alexa, economist
NU
Cu siguranță felul în care privim astăzi statul național și identitatea culturală a unui popor diferă mult de percepția acestor lucruri acum mai bine de un secol, într-un spațiu divizat și cultural și politic, dar aflat în căutarea unității. Documentul, privit retrospectiv, este o minciună de care găsesc rezonabilă doar distanțarea. La momentul respectiv, însă, cred că acea căutare agresivă a identității naționale putea fi suficient de puternică încât să dilueze semnificativ simțul comun al formatorilor de opinie. Aș semna astăzi un asemenea document: categoric – Nu! Aș fi semnat atunci: sper că nu.
4)Ecaterina Șafarica, chimist
NU
Nu, pentru că femeie fiind, la 1914, în Germania, în vreme de război, nu mi s-ar fi propus să semnez un astfel de manifest.Încercând să mă pun în „pielea” unui intelectual de elita căruia i s-ar fi cerut acest lucru, răspunsul este: Nu.
Nu, pentru că nu cred că scopul și tonul manifestului erau justificate și cu atât mai puțin compatibile cu statutul de om al culturii. Nu fac parte dintre aceia care cred că binele națiunii poate exista pe seama răului unui om nevinovat. Din păcate în război de prea multe ori populația civilă este victima. Din acest motiv aș fi înțeles un Manifest pentru pace, pentru protejarea valorilor culturii universale și nu unul de propagandă națională.
Dacă aș fi fost într-o poziție de conducere într-o instituție legată de structurile statului (universitate, primărie) în momentul începerii războiului mi-aș fi pus întrebarea dacă valorile mele sunt compatibile, în noul context, cu poziția pe care o am și mi-aș fi definit „limita” până la care cele două ar fi putut coexista. Nici în acest caz nu l-aș fi semnat de bună voie. Iar dacă ar fi fost sub amenințare nu știu ce aș fi făcut, sau mai bine zis cum aș fi făcut să câștig timp pentru a găsi o soluție viabilă, pentru că status quo-ul se dovedea a nu fi una.
Și nu în ultimul rând, nu aș semna ceva, orice ar fi, fără să citesc. Pentru mine faptul că nu știu ce am semnat nu este o scuză pentru o persoana alfabetizată.
5)Marius Andruh, profesor de chimie
Nu mă pot pronunța
Cel mai ușor de răspuns ar fi NU, dar o discuție care să ia în considerare întreg contextul este necesară – altfel nu s-ar fi scris atât despre acest Manifest (convingerile celor care au semnat sub influența propagandei intense, cu, la vremea respectivă, puține mijloace de verificare a veridicității informației și cu apăsarea pe pedala patriotismului, escaladarea conflictului artificial dintre intelectualii francezi și cei germani, faptul că nu toți oamenii de știință sunt în mod necesar morali – a se vedea cazul lui Fritz Haber, sau, mai târziu, discuțiile în jurul lui Robert Oppenheimer). Cred că, înainte de a-i condamna pe cei 93, trebuie să încercăm să îi înțelegem, cu meritele și scăderile lor. Nu știu ce aș fi făcut atunci, pentru că nu știu dacă aș fi avut argumente să îl combat sau să îl accept; astăzi, însă, cu un asemenea text nu m-aș asocia.
6)Dinu Antonescu, profesor de ortopedie.
Răspunsul meu este Nu mă pot pronunța
Citit astăzi, Manifestul celor 93 de intelectuali de frunte ai Germaniei anului 1914 apare arogant, inexact, nesocotind adevărul și de un naționalism agresiv și îngust. Nu numai nici un intelectual german, dar nici un german de bun simț nu l-ar putea semna !Dar în urmă cu peste 100 de ani ? Situația era cu totul alta. Naționalismul era una din valorile morale importante ale cetățeanului unei națiuni de curând unificate. Otto von Bismarck, cancelar între 1862 – 1890, realizează unificarea Statelor Germane printr-o serie de războaie (1864 înfrânge Danemarca și anexează Schleswig, 1866 învinge Austria, 1867 se formează Confederația Germania Nordică, 1870 -1871, învinge Franța și anexează Alsacia și Lorena). În ianuarie 1871 Germania este unită, devine imperială și înglobează Bavaria, Würtemberg, Baden și Saxonia. Germania se dezvoltă economic, se industrializează și, la sfârșitul secolului19, devine prima putere economică europeană și a II-a mondială. Realizările științifice și umaniste sunt importante. Educația și propaganda susțin superioritatea rasei germane. În aceste condiții izbucnește războiul. Intelectualitatea, care cuprindea și persoane de origine iudaică, renunță la universalitate și devine naționalistă. Nu sunt convins că, german fiind și educat, aș fi refuzat să semnez manifestul !
7)Lidia Bodea, editor
Întrebarea în sine mi se pare provocatoare (spre incomodă), și cred că poate duce la mărturisiri interesante. Nu de la mine, căci răspunsul meu e cețos, așa cum se cuvine să fie răspunsurile umaniștilor: dacă aș fi fost bărbat, dacă aș fi fost german, dacă aș avut 25-35 de ani, aș fi semnat. Dar eu, cu datele mele biografice, cu lecturile mele rușinos de puține despre epocă, nu am acces la acel atunci, nu mă pot pro(retro)proiecta (sic) în el decât imaginativ.
8)Bogdan Burileanu, scriitor, jurnalist
Nu, sigur nu aș fi semnat-o. Și afirm asta chiar ținând cont de dimensiunea emoțională reală, prezentă în acele vremuri tulburi. Bântuia pe atunci, de ani buni, un spirit ardent-belicos, echivalent rinoceritei. Luminați de o intelectualitate smintită, se propaga nevoia unui război care (chipurile), să dezmorțească Europa din leneveala unei păci ce dura de peste 40 de ani. Naționalismul german mersese – după 1870 – braț la braț cu spiritul militarist prusac. Ca orice lucru pe care îl fac nemții, acesta fusese luat foarte în serios, ajungând să se infiltreze și să îmbibe acolo unde este cel mai periculos: la nivelul mentalităților. Deutschland über alles devenise nu doar un slogan, ci un mod concret de a vedea și a cuceri lumea, considerată inferioară Germaniei și, deci, mai slabă. Megalomania naționalistă nu suferise încă nici o înfrângere (și, oricum, una s-a demonstrat că doar una nu le fusese de-ajuns). Imagini filmate în epocă au arătat, fără putință de tăgadă, entuziasmul general cu care a fost primit Măria Sa, Războiul. Catastrofalul Führerprinzip a desăvârșit opera ofensivă și distructivă. Manifestul este cea mai crasă mostră de propagandă. Nici un dubiu, nici un regret… tăvălugul era programat și susținut să facă totul praf înainte, cu orice mijloace, în orice condiții. Paranoicul e întotdeauna convins că el singur are întotdeauna dreptate, iar vinovați ar fi doar cei care i se opun. Aservirea onoarei la acest efort detestabil însemna impregnarea cu trufie, minciună și cruzime – considerate una mai patriotică decât alta.
Cum au putut niște savanți să creadă toate acele aberații, fără să aștepte să le verifice prin informare corectă – apanajul prin excelență al omului de știință? Explicația ar fi una la fel de neștiințifică: „Celui pe care dorește să-l piardă, Dumnezeu îi ia mai întâi mințile”. Căci nu, nu au fost siliți să o facă: exemplul lui Hilbert este grăitor. La Einstein nu se uitau, desigur, deși Teoria Relativității data din 1905. Dar – fiindcă nu se înregimentase, era moderat, analitic și cu un imens bun simț – l-au disprețuit și marginalizat dincolo de distanța pe care el însuși simțise că trebuie să o ia față de patria zisă mumă. Să nu uităm că și după război, în 1922, mulți dintre savanții germani (semnatari sau nu ai Manifestului) desconsiderau teoria lui pe motiv că era evreu.
Nu, iubirea oarbă față de patrie nu scuză nimic sub aspect moral. Îmi aduc aminte ce a replicat Hannah Arendt celor care încercau să-i închidă gura pe aceleași considerente fals patriotice, acuzând-o că nu își iubește ȚARA: „Da, eu nu-mi iubesc țara, ci doar prietenii”. Adică acel îndemn creștin în formă și universal în fond „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Aproapele fiind cel care gândește și simte asemănător ție, îți împărtășește valorile și principiile…
9)Cătălin Cioabă, profesor de filosofie
Întrebarea pe care o puneți nu este deloc ușoară și, la prima vedere, ea chiar frizează imposibilul. Cine dintre noi poate ști ce ar fi făcut acum 100 de ani în situația dată? Meritul cărții pe care ați publicat-o recent rezidă în faptul că redă, din perspective multiple, contextul general al epocii, punându-l implicit pe cititor în fața provocării de a se întreba pe sine cum ar fi procedat în cazul unui asemenea conflict al valorilor.
Într-adevăr, ce primează la un moment dat? Iubirea de patrie sau atașamentul față de caracterul universal al științei? Cartea ne arată cum, în urma multor ani, ba chiar decenii de cultură militaristă, Germania se înfoaie – cu oameni de știință cu tot -, cum de altfel mai toate națiunile Europei au făcut-o la un moment dat. Și cum sperăm să n-o mai facă.
Însă mai arată ceva cartea, sau cel puțin sugerează: anume că oamenii vor fi puși mereu în situații similare, se pot trezi oricând în toiul unui puternic și acut conflict al valorilor de care, simultan, sunt atașați. Cu alte cuvinte, că întrebarea „ce este mai presus decât orice?” nu ne va ocoli nici pe viitor, indiferent ce valori vor intra în joc – și care își vor revendica necruțător, fiecare dintre ele, preeminența.
Personal, cred că statul german a forțat cu oarecare viclenie asentimentul acelor oameni de știință, dintre care câțiva – importanți – probabil nu ar fi semnat Manifestul celor 93 dacă ar fi știut exact ce li se cere să semneze. De aceea, având în vedere unele citate din text, destul de problematice chiar la acea vreme, înclin să cred că, aflându-mă în locul vreunuia dintre ei, nu aș fi aderat.
10)Cristina Cioaba, profesor
Referitor la întrebarea dumneavoastră, trebuie să mărturisesc că nu e ușor de dat un răspuns. Dincolo de faptul că trebuie să judecăm cumva contratemporal faptele, este foarte complicat să ne putem în pielea acelor intelectuali și oameni de știință și să ne instalăm pe deplin în epoca lor. Desigur cartea dumneavoastră ne ajută oferindu-ne în mod exemplar contextul. Dar și așa este destul de dificil.
După ceva deliberări, mi-am zis că nu mă pot pune decât în pielea unui filolog, care, în virtutea profesiei sale, este mereu foarte atent la cuvinte. Citind așadar manifestul cu ochiul unui filolog, sunt destul de sigură că nu aș fi putut să-mi asum cel puțin câteva fraze, cum ar fi cele de mai jos:„Armata germană și poporul german sunt un tot unitar.”
„Dar, în ciuda marii noastre iubiri pentru artă, pe care am protejat-o așa cum nimeni nu a făcut-o, refuzăm cu toată tăria să plătim conservarea unei capodopere cu prețul unei înfrângeri germane.”
„Credeți-ne! Fiți siguri că noi vom purta lupta până la sfârșit, tocmai pentru că suntem un popor civilizat, un popor căruia tradițiile unui Goethe, unui Beethoven, unui Kant îi sunt la fel de sfinte precum căminul și pământul său.”
De aceea răspunsul ar fi fost NU.
Sper să vă fi fost de folos în cercetarea dumneavoastră.
11) Sorin V. Costreie, profesor de filosofie
Cel mai probabil nu aș fi semnat și îți dau câteva argumente de ce cred că aș fi făcut acest lucru:
1. Nu pot sa fiu de acord cu o expresie de lemn pseudo-patriotică de tipul „ Armata germană și poporul german sunt un tot unitar”. În genere, nu pot fi de acord cu așa ceva, căci sunt cazuri majore când armata a acționat împotriva poporului.
2. Nu pot să fiu în rezonanță cu „tonul” Manifestului, prea militant și naționalist și prea în afara unui respiro academic. Expresii de tipul „aceasta este vocea adevărului” nu prea fac casă bună cu bunul scepticism științific al specialistului, mai ales că ei se pun chezășie pentru un fapt istoric, și doar o mică parte dintre semnatari fiind istorici, deci specialiști.
3. Șmecheria cu atacul soldaților germani asupra orașului Louvain este de fapt „autoapărare” și astfel ei au trebuit să bombardeze orașul, aparând însă comorile arhitectonice cu prețul vieții lor. E deja prea mult. E propagandă curată, ca la carte…
4. Last, but least… majoritatea semnatarilor sunt din mediu academic dar doar o mică parte au specialități care vizează cu adevărat „cultura”, manifestul fiind direcționat de la bun început către „lumea culturii”. E ciudat cum din aceasta mobilizare națională lipsesc în primul rând istoricii și/sau oamenii de cultură. După calculele mele sub 10% dintre semnatari intră în categoria de „specialiști”. Bun, avem un nobelist precum Max Planck printre semnatari, dar cum ar fi niște istorici sau directori de muzee să scrie un manifest pentru a garanta adevărul mecanicii cuantice…
12)Dan Dediu, compozitor
La întrebarea provocatoare pe care o lansați, și anume dacă dumneavoastră ați fi fost în septembrie 1914, în locul semnatarilor, ați fi semnat Manifestul? răspunsul meu nu poate fi decât ”Îmi este greu să mă pronunț.” Mai jos vă prezint și explicația pentru această opțiune.
Istoria contrafactuală constituie un exercițiu nostim, cu o componentă ludic-absurdă simpatică, un fel de bal mascat, dar rămâne reducționistă și falsă. Cu toate acestea, să presupunem că intru în joc și vă răspund:
1) dacă aș fi fost om de știință german, o somitate științifică sau artistică a vremii trăind în acel context istoric și în acel egregor, rugat și îndemnat fiind de colegii mei savanți, probabil că aș fi semnat, chiar dacă n-aș fi vrut;
2) dacă judec în calitate de român „cronoportat” acum 100 de ani, dar cu mentalitatea de azi, un fel de „yankeu la curtea regelui Arthur”, bineînțeles că n-aș fi semnat așa ceva (plus că nu aș semna un text care face o mantră din „Nu e adevărat”…).
Dar ambele ipostaze sunt ectoplasmatice. Știm cu toții că forța tăvălugului unui protest sau manifest scris nu e deloc neglijabilă pentru semnatari. Sunt unii care îl concep, îl scriu, îl internalizează și cred în acel text, dar, la polul opus, sunt și alții care semnează fără să citească, doar din solidaritate sau oportunism. De aceea, cred că ne aflăm în situații incomensurabile și că e imposibil să ne punem cu adevărat în locul acelor oameni.
De la distanță de un secol putem să-i judecăm în bloc sau îi putem înțelege individual, mai ales că fiecare semnatar, mai mult ca sigur, a avut propriile motive de a semna manifestul. La scara istoriei, însă, de multe ori da se transformă în ba, ba în da, ba da în ba nu și ba nu în ba da. Teoria hegeliană a Zeitgeist-ului, mi se pare mie, începe să-și regăsească astăzi actualitatea. Se umple de sens în pandemie.
În acest sens, consider că îmi este greu să mă pronunț.
13)Valentina Sandu-Dediu, muzicolog
Nu mă pot pronunța.
Întrebarea dumneavoastră nu are, în ceea ce mă privește, vreun răspuns potrivit. Am cercetat,
la rândul meu, atitudinile muzicienilor români în comunismul postbelic, și adesea m-am
întrebat (fără răspuns) dacă și cum aș fi reacționat (în locul unora dintre ei) la cerințele sau
presiunile ideologice, ce motive m-ar fi putut determina spre compromisuri. Citesc acum
despre epoca pe care o descrieți atât de convingător, mai precis despre implicarea
muzicienilor în naționalisme de tot felul (franceze, germane sau italiene) imediat după 1900.
Întâlnesc aceleași situații infinit nuanțate: unii artiști care aderă la diverse manifeste sau
mișcări ideologice crezând că vor avansa rapid în carieră, alții din naivitate, confort sau
neînțelegând exact ceea ce li se solicită. Și în lumea muzicală, artiștii au fost apoi judecați
pentru alegerile lor politice și nu este clar dacă au câștigat sau au pierdut adepți (melomani)
din cauza acestor expuneri publice (de la Wilhelm Furtwängler și Richard Strauss la Vincent
d’Indy și Elisabeth Schwarzkopf). Cel mai important este, cred, să cunoaștem astăzi cât mai
multe date probate cu documente despre circumstanțele deciziilor unor personalități
proeminente (cercetători, artiști etc.) în contexte dificile, și pentru un asemenea tip de
cunoaștere vă sunt recunoscătoare dumneavoastră, autorilor acestei cărți.
14) Radu Dobrescu, profesor universitar
Răspunsul meu este: NU
Justificarea este aceea ca aș fi răspuns NU la nici o solicitare de a semna un manifest, petiție, protest, și asta în virtutea unei promisiuni pe care nu-mi permit să o încalc. Dar și fără această constrângere, răspunsul ar fi fost același, deoarece sunt foarte sceptic în ce privește finalizarea unei acțiuni, cu atât mai mult cu cât datele privind organizarea și motivarea acțiunii sunt incerte sau neclare. Pe de alta parte, trebuie să semnalez ca locuțiunea „în locul semnatarilor” este ambiguă, pentru că nu știu în ce calitate aș fi fost invitat să semnez și nici dacă aș fi putut cât de cât să discern dacă există neadevăruri (mă feresc să spun „minciuni”, ceea ce ar implica premeditare) în textul Manifestului. Probabil că mi-ar fi fost mai greu să răspund la întrebări de tipul: „Ați susține prin semnatură o teză în care primează mesajul patriotic, chiar dacă nu aveți certitudinea că cele relatate sunt pe deplin adevărate?” sau „Ați sacrifica (sau eluda) principii morale (sau științifice) pentru sprijinirea unei lupte pentru prioritate pe principii naționale?“
Separat, am unele observații.
1. Am citit cu mare plăcere tot volumul. Sigur, e de apreciat și munca de documentare, dar pe mine m-a interesat mai mult problema pe care o enunță titlul și mai puțin contextul spațio-temporal (mai exact, aspectele socio-economice ale momentului, care demonstrează clar superioritatea cercetării științifice germane, m-au interesat mai puțin decât aspectele ideologice, mai ales că știu foarte puțin despre völkisch și numele lui Paul de Lagarde îmi era necunoscut).
2. Ramân cu impresia (pe care am avut-o de la prezentarea pe care ai făcut-o la una din întâlniri) că importanța Manifestului este supradimensionată. Și nu cred că din cauza numărului mare și a notorietătii semnatarilor, ci pentru că este prima formă concretă a propagandei de război. Adică nu cred ca inițiativa a fost a unui vânzător de cravate (ați scris „lista propusă de Buchwald este, în linii mari, chiar cea a semnatarilor documentului”, iar pe de altă parte se pare că doar 2-3 nume mai importante lipseau de pe listă). Sigur ca Heinrich Löhlein era mai bine plasat, dar cred ca și el era mai degrabă un executant. Aș fi vrut să văd o listă cu câteva nume ale mandarinilor germani, văzuți ca eminențe cenușii exercitând influențe malefice asupra Kaiserului și membrilor guvernului german. Oare câți dintre mandarinii germani au semnat Manifestul?
3. Sunt convins ca mulți dintre semnatari (dar nu majoritatea) au semnat pentru că au avut încredere totală în cei care i-au sfătuit să semneze. Nu cred că nu au cunoscut textul, deși în invitația telegrafică se preciza să nu solicite textul integral. Cred că au semnat cu convingerea că fac un act patriotic. Mi-ai spus că dacă răspund NU la întrebarea ta, înseamnă că îl dezavuez pe Planck. Nici vorbă. Ce nu mi-a plăcut este faptul că ulterior a regretat că a semnat. Pentru că motivul pentru care a semnat era la fel de valabil și după ce a constatat câte neadevăruri erau în textul Manifestului.
4. Manifestul în sine nu a influențat cu nimic mersul istoriei. A rămas doar un prilej de dezbateri, care au dăunat imaginii Germaniei în lumea civilizată. Nu și în lumea culturii, și cu atât mai puțin în lumea științei. Mi-a plăcut citatul din scrisoarea lui Einstein către Ehrenfest: „Cercetătorii naturii și matematicienii gândesc în mod strict internațional și veghează cu grijă să nu fie întreprins nici un pas neprietenesc împotriva colegilor care trăiesc în țările dușmane. Istoricii și filologii sunt însă, în mare parte, capete înfierbântate, șovine.”
5. Se face caz de faptul ca Einstein n-a semnat – dar nici nu a fost invitat. Semnătura lui n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. În schimb, scrisoarea Szillard-Einstein a dus la crearea bombei atomice.
6. Mă întreb cum este privit Manifestul în zilele noastre, în Germania. Am căutat texte în germană, dar, în afară de studiul Trudei Maurer din 2014 (citat în carte) nu am găsit nici un titlu semnificativ. Tare mă tem că în curând propagandiștii rețelelor sociale se vor referi la el ca la un „fake news” avant la lettre.
