Note pentru un jurnal al despărţirii ( 62)

De ce am ales să scriu doar acum, când tu ai trecut pragul, romanul dragostei noastre? De ce doar moartea ta a înlăturat un zăgaz al discreţiei şi al pudorii, acel zăgaz pe care îl moştenisem, amândoi, dintr-o ereditate a melancoliei şi a suferinţei mute? De ce doar despărţirea a făcut să se desluşească în jurul meu cărările pe care ochii mei păreau că nu le pot descoperi până atunci?

Poate pentru că, în clipa în care am privit sicriul tău coborând în mormântul în care se odihneau cei de dinaintea ta şi în care mă voi coborî şi eu, am simţit că tot ceea se mai aşterne înaintea mea este doar un drum al amintirilor şi al nostalgiei. Poate pentru că în clipa în care am contemplat dezolarea tomnatecă a cimitirului din Focşani am fost atins de acea aripă a duhului tău care se înălţase, ca de o pasăre ce caută pacea unor înălţimi de vazduh: o atingere asemeni unui bun- rămas, dar şi asemenea promisiunii ce vine de dincolo de porţile firii, ca o chemare a largului. Poate pentru că atunci când am stat în pragul mormântului tău am întrevăzut propria mea moarte ca pe încheierea anodină a unei existenţe care se încheiase deja: eram doar fragmentul stingher dintr-un întreg care se spulberase şi paşii mei nu mai răsunau decât ca un ecou.

De ce am ales să scriu despre tine, ştiind că toate aceste rânduri au doar un cititor celest şi tandru, ştiind că singure mâinile de fum ale fiinţei tale din vis vor mai lua în palmele lor corpul acestei cărţi ce se scrie, în transa durerii, a dorului şi a singurătăţii? Poate pentru că doar acest cititor spectral şi evanescent care ai devenit tu este vocea cu care mai pot conversa şi poate pentru că fără această conversaţie aşteptarea propriei mele morţi ar fi insuportabilă. Poate pentru că aceste rânduri sunt aşternute nu de mâna ce lucrează în lumina zilei, ci de acea mână himerică şi agonizantă cu care mângâi în vis chipul tău luminat şi senin. Poate pentru că întreaga mea energie se strânge în acest mănunchi de cuvinte, iar această energie ţine deschisă uşa pe care intru, noapte de noapte, în visele mele, spre a te căuta.

De ce am ales să scriu despre tine, în dimineţile ce urmează nopţii, în dimineţile care se înalţă aspre, cu singurătatea lor de creneluri îngheţate şi sobre? Poate pentru că fără acest ritual al intimităţii îndrăgostite aş fi doar o carsasă inertă, din care substanţa amintirii a dispărut, pentru totdeauna. Poate pentru că fără acest disperat cântec al dorului, fără această elegie care se ţese din lacrimi aş fi doar omul care, uitând lucirea dragostei, înaintează în viaţa sa oarbă cu mişcarea de automat decerebrat a zilelor cenuşii. Poate pentru că de abia acum, în faţa şirului de ore goale şi sterpe, pot striga iubirea mea, iar acest strigăt creşte spre a se împlini în vântul ce urcă la cer, atingând acel domeniu al tainei şi al liniştii în care cei care nu mai sunt se odihnesc, eliberaţi de povara corpului muritor.

De ce am ales să scriu acest jurnal al despărţirii, când aş fi putut scrie, când încă mai eram împreună, romanul dragostei pe care viaţă noastră îl încadra, cu seninătate netulburată? Poate pentru că doar în moarte, în lacrimi şi în singurătate putem atinge, întreg, timbrul dragostei: este acel timbru al dragostei care nu mai are nimic pământesc sau frivol, este acel timbru al dragostei din care tot ceea ce era trecător a dispărut, pentru a nu mai reveni, niciodată, este acel timbru al dragostei care se împlineşte doar prin pierdere, prin solitudine, prin ucenicia nostalgiei, este acel timbru al dragostei ce poate răsuna cu adevărat doar atunci când toate zgomotele lumii sunt amuţite şi dicţiunea sa se poate desluşi, netulburată şi întreagă.
Poate pentru că doar în moarte, în lacrimi şi în singurătate cuvintele iubirii se curăţă de zgura grandilocvenţei şi-şi recapătă puritatea începutului lor.

Poate pentru că doar în moarte, în lacrimi şi în singurătate corpul dragostei devine rotund şi nemuritor. Poate pentru că doar în moarte, în lacrimi şi în singurătate tăcerea se poate împlini şi creşte în noi: iar din această tăcere izvorăsc şi paginile jurnalului meu ce îţi cuprind trupul imaterial, la fel ca în dimineţile arcadice în care un alt soare te întâmpina, complice şi tandru, în marginile grădinii noastre.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *