Îi place să i se spună că e înalt, deși are un metru și un pic. Așa poate să vadă două lumi, în micro și macrocosmos. De sus se vede totul clar și nu-l poate doborî nimic și nimeni. Observă cum se mișcă lumea cu ochii lui căprui, aceștia fiind trei la număr, doi miopi dintre care unul acoperit puțin de o pleoapă, iar cel mic stă sub glanda pineală. Catalogul vieții i-a adus multe oferte și a pățit lucruri greu de digerat pentru vârsta lui, fapt ce a dus la probleme gastrice și zeci de pastile cu loperamidă ascunse în fiecare haină. Zâmbește puțin, nu vrea să-și arate forma urâtă a dinților, caninii fiind de animal de pradă se abține mereu să nu muște, mai ales când aude prostii. Oamenii îl consideră răbdător. El crede că e puternic și un model pentru ceilalți, înfige pumnul de fier în masă și schimbă cursul planetelor, dar în timp, dificultățile l-au făcut mic și i-au doborât scara pe care se urca spre cer când îl plictiseau scenele de teatru ale unor pitici de grădină fără barbă, sau căciulă. A învățat să joace mai bine decât toți, și-a dezvoltat umorul până când nici el nu l-a mai înțeles, special ca să se ferească de probleme. Lumea începe să râdă când apare, dar o fi vorba de el sau de ceea ce spune?
Îl sperii dacă alergi spre el și țipi, și se ascunde în spațiu printre planete, lângă Mercur. Nu-i intri sub piele cu vorbe dulci, cu alcool aromat și nici cu droguri, știe să danseze printre cuvinte până când te dor tălpile și te întrebi de ce mai încerci, muzica nu se mai aude. Sau în anumite cazuri, tace și ascultă pasul furnicii, când ceilalți urlă și fug în direcții aleatorii, ca niște gândaci.
Urăște actorii, chiar dacă nu știe exact de ce. Poate că ei mint nonstop doar de dragul artei și când îi prinde într-o menghină de sticlă se sparg în mii de bucățele. În reflexia cioburilor se vede pe el însuși, și se îngrozește. Capul are o formă bizară, de bec, părul îi stă ciudat, ochii sunt obosiți, încruntați și negri, i-au apărut câteva coșuri pe față, corpul e subțire și fragil, poartă bijuterii de aur, se bâlbâie când vorbește, când merge se împiedică, tresare când te uiți la el, a mințit destul de mult. Rămâne cu un zgomot insuportabil de sticlă care se sparge, unda sonoră îi ajunge la scărița urechii și o dă pe jos.
De migrene nu prea vorbește cu nimeni, preferă să consume atât de mult tutun până când durerile devin insuportabile și leșină. În vis e plăcut, își aduce aminte cât de frumoase erau planurile de viitor, multe dintre ele incluzând un pitic de grădină cu chipul spart și o fustă. Se trezește mic, și încearcă să facă o prăjină din lacrimile scurse în timpul somnului, dar alunecă și se lovește la cap. Iar încep migrenele. Ascultă muzică, fumează, iese pe afară, îi e frică de orice, că e timid și nu mai știe să răspundă, bună, băieții îl salută, doar ei au rămas, nu-ți face alte filme în cap, bem ceva?, îmi e rău. Totul se repetă la nesfârșit, iar singurul lucru care îl mai amuză e șansa că într-o bună zi se va pune în pat și visele nu se mai vor întrerupe.
