Nicolae și Mathilde: O iubire interzisă
Mama s-a prăpădit în 1985, în apartamentul din rue Boissière, unde locuia din 1940. Apartamentul trebuia acum eliberat de lucrurile ei și de ce mai rămăsese de la bunica Mathilde, dusă și ea de pe această lume cu vreo 10 ani înainte. La capătul an- treului lung, o ușă de stejar dădea într-o cameră pe care, habar n-am de ce, bunica o numea „la librairie“, deși era folosită ca debara și pe post de dressing improvizat. Era o cameră lungă și îngustă, căptușită cu rafturi și dulapuri. Pe peretele din fund se afla un dulap de lemn vechi, cu uși culisante, pe ale cărui rafturi erau depozitate cândva medicamente din rezerva tatei, și el tot medic ca necunoscutul meu bunic, iar pe timpul războiului în dulap se păstrau provizii de zahăr. Aici am găsit, pe lângă hârtii și documente ale familiei, un teanc de vreo sută de scrisori îngălbenite, trimise, după câte mi-am putut da seama, din România, între anii 1922 și 1948. Am dedus că erau scrise în românește, o limbă pe care n-o cunoșteam. […]
Ne întâlnim duminică de duminică, cu câteva minute înainte să înceapă liturghia. Iar eu, într‑adevăr, nu am răbdare să se termine slujba și mă strecor tiptil spre ieșire. Cum am prins un loc în metrou, cum deschid noile pagini traduse care sper să lumineze trecutul familiei mele. În zgomotul sacadat al șinelor, simt cum îmi iau foc tâmplele și mă cuprinde un fel de euforie la gândul că în corpul meu și în mintea mea moleculele de ADN se reașază în spirale de oameni necunoscuţi care fac parte din mine și că sunt pe cale, poate, să recuperez ceva din povestea lor.
