Flora și Samuel: Povestea uluitoarei doamne Baker
Hanim Fingeanian era stăpâna desăvârșită a casei, nimic nu se făcea fără știrea ei, dar supraveghea mai cu seamă odăile destinate fetelor – nepoate, rude, orfane refugiate ca mine – și copiilor mai mici. Noi, fetele, nu mergeam niciodată fără ea la hamam sau la piaţă. Seara, înainte de culcare, ea îmi pieptăna părul lung și-mi povestea despre frumuseţea fetelor cercheze la care râvneau toţi caimacamii, vizirii și sultanul însuși. Nu era pe lume soartă mai fericită ca a lor odată ce ajungeau să fie favoritele unui mare dregător. Eu, cu părul închis la culoare, pielea albă și ochi albaș- tri, aș fi putut să trec drept o fecioară cercheză din Caucaz. Până nu demult, fete din toată lumea erau aduse în port în cala vaselor și vândute în piaţa de sclavi. Cel mai bine se vindeau cele între 13 și 25 de ani, albe, cu dinţi sănătoși și cu atestat de feciorie de la o moașă de încredere. Ce șansă mai bună ar fi avut o orfană ca mine fără zestre? Dar piaţa era din ce în ce mai îngrădită în ultimii ani, mai cu seamă din pricina unor tratate internaţionale și a englezilor care-și băgau coada peste tot cerând abolirea sclaviei în Imperiul Otoman. Nu împlinisem încă 18 ani, când acești părinţi ai mei au organizat în marea sală comună, selamlik, o petrecere cu muzicanţi, cofeturi și șerbet și cu invitaţi de seamă. Să fi fost tot 9 ianuarie, ca ziua în care viaţa mea luase o întorsătură neașteptată? Mă prezentau pentru prima dată, împreună cu alte fete, unor bărbaţi străini de casa noastră. Niciodată nu mai fuseseră aţintiţi asupra mea atâţia ochi.
