Giovanetta și Francesco: Misterul icoanei de la Sulina
Ea ţinea gospodăria, atâta câtă era. Se îngrijea de vacă și de asin, hrănea cele câteva orătănii, iarna ţesea în război cămăși și nădragi pentru bărbatu-său. Respecta cu strășnicie toate sărbătorile și posturile de peste an, nu lipsea de la nici o slujbă la biserică, se ruga din suflet la Maica Domnului să-i dea copii și se spovedea adesea. În ultimii ani, când era abţiguit de băutură, Francesco o certa rău, îi scăpăra două-trei palme de-i umfla ochii, o-njura de dumnezei, ba uneori o ataca din senin în toiul nopţii și-o lovea cu o funie groasă până-i brăzda spatele cu dâre de sânge. Nu că n-o iubea, dar nu-și putea păstra cumpătul și uneori era gelos pe Isus. Știa că, dac-ar fi fost după Giannetta, încă de la prima împărtășanie, când avea șapte ani și purtase rochiţa albă și coroniţa de mireasă a lui Cristos, ea ar fi vrut să fie aleasa Domnului, într-o mănăstire. Numai pe El îl iubea. Dar căile Lui fuseseră altele, și pentru asta, că îi ţinuse partea măritând-o cu el, Francesco îi era recunoscător lui Isus. De când se întorsese cu piciorul zdrobit și se tot căznea să explice cum se luptase cu genovezii, se făcuse și mai iute la mânie. Îi sărea ţandăra din te miri ce și-și bătea nevasta de-o zvânta. El fusese de-acum prin lume, văzuse multe, dar, cu cât îl munceau mai tare păcătoase închipuiri trupești…
