Radu Oltean, Cetăți, castele și alte fortificații din România (2)

Preistoria

Oamenii au încercat, din cele mai vechi timpuri, să se protejeze de pericolele din exterior, fie ele animale sălbatice, fie – mult mai des – grupuri umane agresive. Soluțiile și formulele găsite de oameni spre a se apăra au fost cam aceleași de‑a lungul istoriei. Configurația terenului a jucat cel mai important rol în găsirea unui spațiu în care oamenii să se simtă protejați. Primul criteriu de alegere a unui loc de trai stabil era o apă curgătoare. De‑a lungul ei, oamenii căutau terase sau platouri cu margini abrupte, unde accesul să fie dificil și să poată fi controlat. După aceea, au apărut amenajările: valul, șanțul, gardul/palisada, zidul, turnul au fost elementele de bază pe care s‑a bazat apărarea. Ele s‑au repetat și combinat în timp, diferențele fiind legate de puterea fizică sau economică a grupului care a construit fortificația.

 

Imagini : două sate ce au aparţinut culturii neolitice Cucuteni‑Tripolie (răspândită în Moldova și mare parte din Ucraina de vest): unul dintre ele, cercetat integral între 1949 și 1950, a fost construit pe un promontoriu cu pante abrupte lângă satul Hăbășești (comuna Strunga, jud. Iaşi).

Au fost dezgropate patruzeci și patru de locuințe și anexe, fiind deci o așezare dens locuită, întro perioadă în care o comunitate avea, de obicei, doar optzece locuințe. În dreptul limbii de pământ pe unde probabil era accesul, au fost săpate două șanțuri: unul mai adânc și lat dintro râpă în cealaltă, altul întrerupt la capete. La Târpești (comuna Petricani, jud. Neamț), fortificația a fost mai simplă: un șanț, dublat probabil de un val format din pământul scos din șanț și de un gard din împletitură de nuiele. Cel mai probabil, era făcut să țină animalele periculoase la distanță.

 

În Neolitic, cu mai bine de șapte mii de ani în urmă, de cele mai multe ori amenajările ce protejau așezările se limitau la specularea avantajelor naturale, completate uneori cu șanțuri. Există însă și cazuri deosebite. Relativ recent, a fost cercetată la Turdaș‑Luncă (județul

Sibiu) o întinsă așezare fortificată neolitică (cultura Vinča‑Turdaș, aprox. 4200 î.Hr.). Locuirea preistorică era înconjurată de un sistem complex de întărituri de lemn, neobișnuite pentru acea epocă. Arheologii au descoperit urmele mai multor rânduri concentrice de șanțuri și palisade, iar accesul în incintă se făcea după traversarea unui sistem labirintic de porți, unele dintre ele flancate de turnuri de lemn.

Timp de secole, construcțiile defensive ce puteau fi întâlnite pe teritoriul țării noastre erau șanțul cu valul de pământ, întărit uneori cu structuri de lemn și pietre, și palisadele. Acestea din urmă puteau fi construite din pari înfipți vertical sau la distanță unul de altul și legați cu împletituri de nuiele. În Antichitate au apărut palisadele duble, din două rânduri paralele de pari, cu spațiul dintre ele umplut cu pământ. Astfel, rezulta un adevărat zid de lemn și pământ cu nimic mai prejos decât unul de piatră. Palisadele erau probabil tencuite cu un strat de lut moale sau chirpici, spre a fi protejate de foc.

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *