Note pentru un junal al despărţirii ( 59)

Litera stacojie pe care istoria comunistă a înscris-o în trupul părinţilor tăi a fost a fost gravată şi în trupul tău, adânc . Comunismul a crezut, până la capăt, în vinovăţia care nu se stinge niciodată şi în puterea stigmatului care trece de la o generaţie la alta, fişat, atent şi meticulos, în dosarul de cadre. Viaţa oamenilor se strângea în menţiunile care aveau darul de a clarifica traiectoria unui destin : origine nesănătoasă, fiică de deţinut politic.

Cei care au simţit atingerea acestei litere a infamiei au cunoscut nu doar durerea, nu doar umilinţa, nu doar detenţia, ci şi suferinţa singurătaţii, în acele clipe în care în jurul lor nu se mai afla decât un cerc al izolării, perfect şi atroce. Cei care au simţit atingerea literei stacojii ştiu că, oricât de mult timp s-a scurge, ceva nu se poate schimba : iar în acel ceva se află tristeţea teribilă a vieţii lor.

Litera stacojie a fost, poate, primul semn pe care tu şi fratele tău l-aţi întâlnit în viaţa voastră- un semn care însemnat devastarea, solititudinea,sărăcia, ostracizarea. Duşmanii poporului nu au avut parte de milă în Republica Populară şi descendenţii lor nu erau, la rându-le, decât duşmani ce cresc spre a lupta împotriva celei mai drepte dintre orânduiri.

Litera stacojie s-a arătat mamei şi copiilor ei în acea noapte în care Securitatea a invadat casa lor şi a redus pe cel care fusese , cândva, avocatul Iordache Hărăbor la un om ce căuta, cu disperare, să fugă de loviturile primite: un carusel atroce, a cărui memorie v-a bântuit, decenii de-a rândul.

Litera stacojie s-a înfăţisat în zilele în care o mamă şi fiica ei au mers la vorbitorul penitenciarului spre a reîntâlni pe soţul şi pe tatăl lor: din chipul de altădată nu mai supravieţuia decât expresia unei oboseli deznădăjduite.

Litera stacojie a strălucit în toţi anii de şcoală în care Mihaela Hărăbor a întrevăzut umbra unui dosar pătat şi a avut, drept unic tovarăş, sărăcia şi umilinţele. Copilul cu origine nesănătoasă nu are loc în familia fericită şi senină a RPR: pentru aceşti copii soarele din stema comunistă nu luceşte, senin, ci arde, cu întreaga mânie a luptei de clasă.

Litera stacojie te-a însoţit în momentele în care singura secţie a Universităţii din Timişoara în care ai putut fi primită a fost cea de rusă –română. Limba ocupanţilor era limba vorbită vorbită de cei care, la fiecare dintre examene, nu încetau să-ţi amintească cine eşti cu adevărat: un duşman care nu merită nici mila şi nici compasiunea. Ceremonia de umilire de la examenul de diplomă a fost sfârşitul anilor în care litera stacojie nu te-a părăsit,niciodată, una cu tânăra ce călătorea, înfrigurată, în mizerul tren de clasa a doua, o noapte întreagă, spre a ajunge în celălalt capăt al ţării.

Litera stacojie a intrat şi în viaţa celei care, căsătorită fiind, ajungea în Bucureştiul unde o aşteapta suplinirea eternă. Litera stacojie ardea ori de câte ori conducătorii şcolilor unde predai priveau cu severitate la cea al cărei dosar cu probleme grave făcea rezolvarea problemelor atât de delicată. Cu acea onctuozitatea monstruoasă a ipocriziei, cuvintele nu erau rostite, dar ele pluteau, nespuse, în aerul fetid al republicii socialiste. Dosarul de cadre era cel în care litera stacojie îşi lasă urma sa, dosarul de cadre rezuma istoria unei cariere a provizoratului, dosarul de cadre palpita, demonic, refuzând liniştea , refuzând împăcarea, refuzând tihna.

Litera stacojie supravieţuieşte şi pe ea o invocă, complice, în anii de după 1989, cei care te-au izgonit din liceul în care predaseşi un deceniu şi jumătate: pentru fesenişti, fiica unui deţinut politic naţional- ţărănist nu merita privilegiul unei titularizări. Un ultim exil, o ultimă lucire a literei stacojii, un ultim semn al anilor în care fericirea ta modestă se clădea prin muncă şi chin.

Litera stacojie , litera infamantă, literă sângerândă, literă aspră, literă dureroasă, literă de neşters: scriind despre viaţa ta, scriu despre această continuitate a durerii şi a singurătăţii, scriu despre această încercare de a dărui speranţă atunci când propria ta viaţă este lipsită de ea, scriu despre această tenacitate cu care durerea este înfruntată, scriu despre acest curaj care nu are nimic grandilocvent, scriu despre toţi anii în care profesoara ce ai fost a învăţat generaţii întregi să iubească o limbă rusă , atât de neiubită, scriu despre acest devotament în care regăsesc puterea intactă şi salvatoare a dragostei. Scriind despre toate acestea, scriu despre tine, scriu despre cea cu care totul a început pentru mine: profesoara Mihaela Harăbor, căsătorită Stanomir, fiica lui Iordache şi a Constanţei.

Un comentariu

  1. Tulburător, condoleanțe!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *