Guzel Iahina – „Copiii de pe Volga”

La trei ani după debutul ei fulminant cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, despre care am scris în revista Leviathan 3 / 2019, Guzel Iahina publică în 2018, la numai 43 de ani, un nou roman cutremurător, Copiii de pe Volga (Ed. Humanitas Fiction, 2020, traducere de Luana Schidu), care se bucură deja de o faimă internațională: a luat premiul Bolșaia Kniga 2019 și Marele Premiu Ivo Andric 2019.

Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului care „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Romanul are peste 400 de pagini și, când l-am început, am crezut că voi regăsi o poveste asemănătoare cu cea din primul roman, dar abordarea e total diferită. Am remarcat de la primele pagini aceeași minuțiozitate de lucru și am recunoscut și admirat din nou talentul de scenografă al autoarei, meserie pe care și-o dorise. Acuitatea vizuală a textului impresionează.

Înainte de a termina lectura cărții, am avut ocazia să citesc amplul interviu acordat de autoare d-lui Cristian Pătrășconiupentru România Literară (23/2020), postat și pe platforma electronică LaPunkt. Voi cita două întrebări și răspunsuri din acest interviu, care ȋnsă merită parcurs în întregime.

Cristian Pătrășconiu: A propos de Stalin: are lumea, cu adevărat, nevoie de „tătuci ai popoarelor“?

            Guzel Iahina: Eu cred că toată istoria secolului al XX-lea ne-a arătat, fără dubiu, că nu. Nu avem nevoie de „tătuci ai popoarelor“.

            CP: Dar scriitorii au nevoie de Stalin?

            GI: Nu vreau să răspund în numele tuturor scriitorilor, ci doar în numele meu. Pentru mine, ca scriitor, anii de început ai perioadei sovietice mă interesează foarte mult, deoarece au un dramatism și o intensitate deosebite. E o vreme în care duritatea și credința puternică într-o viață nouă, viitoare se împletesc foarte strâns. Vreau să înțeleg, măcar puțin, ce a fost cu adevărat atunci. Privirea mea e a unui om de secol 21, un secol plin cu de toate, către acea incredibilă perioadă și vreau să înțeleg de unde venim, de unde ne tragem. Pentru că rădăcinile noastre sunt de acolo, din anii sovietici. Stalin, o figură odioasă a acelor timpuri, e de neocolit pentru ceea ce mă interesează în legătură cu acea perioadă.”

Romanul Copiii de pe Volga mi s-a părut mai profund decât primul roman. Uneori excesul de amănunte pune la încercare răbdarea cititorului dar, după terminarea lecturii, satisfacția compensează. Talentul debordant al scriitoarei își pune amprenta atât de puternic asupra celor două romane, încât ele nu pot fi comparate.

Câteva descrieri din text sunt apocaliptice. Cum subiectul este legat de istoriea comunității germane din Rusia, stabilită pe malul Volgăi, autoarea propune imagini antologice. cititorului (aș spune spectatorului, pentru acuitatea lor vizuală). Una dintre ele, de exemplu, este revolta sătenilor fie contra măsurilor forțate de colectivizare, fie celor de transformare a bisericilor în locuri de propagandă. Activiștii, racolați din rândul comunității, sunt bătuți, pedepsiți, omorâți. Au loc confruntări a caror violență e magistral transmisă cititorului (pg 247-256).

Tulburător este și capitolul care descrie o zi a anilor 1930 din viața conducătorului (Stalin- n.m.) Pe când se afla pe un vapor de croazieră, bucătarul îi prăjește un pește ales chiar de conducător, dar acesta nu-l consumă în întregime, ci poruncește brusc reîntoarcerea acasă. Peștele este ambalat și, odată vasul adus la mal, mașinile oficiale se îndreaptă spre aeroportul de unde va pleca avionul spre capitală. În drumul spre aeroport, Stalin ordonă o schimbare a direcției convoiului de mașini și, cu pachetul de pe bancheta mașinii, în care bucătarul a ambalat peștele prăjit rămas, se îndreaptă spre o plajă, unde aruncă unor câini conținutul cutiei.

Ia, mănâncă! Conducătorul a desfăcut cutia şi nenumăratele straturi de hârtie, a rupt cu degetele o bucăţică de peşte şi i-a aruncat-o câinelui. E păcat să se strice. A fost un peşte bun.

Câinele a prins din zbor trataţia şi a înghiţit-o pe nemestecate, doar colţii i-au clănţănit tare şi gâtul a trimis mâncarea în stomac cu un zgomot scurt. Apoi s-a ridicat şi a dat şovăitor din coadă.

De după bolovan a apărut un al doilea bot, lung şi roşcat, ca de vulpe – încă un câine a pornit spre conducător şchiopătând, tot căzând pe laba rănită, dar fluturându-şi vioi coada dintr-o parte într-alta. Conducătorul i-a aruncat şi lui o bucăţică. […] Iar la picioarele conducătorului răsuflau fierbinte alte boturi – o haită de câini vagabonzi răsărise de nicăieri, ademenită de miros, şi acum îl înconjuraseră, înghesuindu-se şi scâncind. Conducătorul, ridicând cutia deasupra capului, a aruncat în boturile deschise tot, fără să mai aleagă:peşte, oase, lămâia înecată în grăsime, pe care se lipise o bucăţică de pătrunjel, hârtia cerată, hârtia obişnuită, cutia, sfoara aspră. Totul a fost înfulecat într-o clipă, şi după câteva secunde mâinile conducătorului au rămas goale, iar câinii s-au înmulţit. Muşcându-se între ei, urlând de durere şi cerând prin scâncete mâncare, se înghesuiau tot mai strâns în jurul lui, neînţelegând de ce mâncarea fusese atât de puţină. Conducătorul a simţit ceva răsucindu-i-se scurt şi o arsură rece sub diafragmă – acelaşi freamăt care-l chinuia de dimineaţă. Nu polip, nu ulcer, nu griji pentru ţară şi nu o presimţire rea – era frică, mare şi grea: i se răsucea în burtă ca un peşte de gheaţă, sfâşiindu-i stomacul cu înotătoarele, încurcându-i intestinele cu coada şi zgâriindu-i oasele cu solzii. […]

Haita s-a împrăştiat,[…] Nişte mâini puternice l-au apucat pe conducător de subsuori, nişte umeri laţi l-au protejat de fumul sufocant de praf de puşcă, de soarele insuportabil de strălucitor la apus, de schelălăielile câinilor, care-i zgâriau auzul, de vântul greţos al mării, în care aerul era prea încărcat de sare, de marginile ascuţite ale pietrelor şi scrâşnetul sonor al pietrişului. Conducătorul s-a lăsat recunoscător să cadă în aceste braţe grijulii şi de nădejde, a respirat adânc, mişcând mărunt din picioare, parcă plutind, parcă zburând, până când a simţit în jurul lui răcoarea maşinii.

— Plecaţi, plecaţi, a şoptit chipurilor îngrijorate aplecate deasupra lui.Voia să rămână singur. Nu, staţi![…] Înapoi, la vilă,imediat….

Portiera blindată s-a trântit, lăsându-l în liniştea mult aşteptată. Cortegiul a întors cu grijă şi, prinzând repede viteză, s-a îndepărtat de Gudauta. Pe plajă a rămas zăcând o duzină de câini morţi. […]

Conducătorul n-a văzut asta: se lăsase pe spătar sfârşit de puteri, închizând ochii şi sprijinindu-şi obrazul de pielea moale a pernelor. Pielea mirosea abia simţit a peşte prăjit.” (pg. 385-386).

Citatul marchează momentul ȋn care frica își face apariția în conștiința conducătorului. Însăși autoarea ne-o mărturisește în interviul respectiv :

„E și un roman despre teamă și despre cum să o depășești. Am construit acest roman ca și cum aș fi făcut o oglindă. Bach, personajul principal, crește în roman și prin aceea că își învinge tot felul de temeri, că trece prin tot feluri de eșecuri. Acestea îi deformează personalitatea și îl împiedică să trăiască: teama de a comunica, teama de a pierde femeia iubită, teamă de a pierde copilul, teama față de evenimentele istorice… Și doar la final, Bach se eliberează de toate aceste temeri care l-au chinuit. Stalin crește în roman în sens invers: de la o imensă încredere în sine, de la măreție și euforia puterii către o teamă animalică, paranoică și către un final fără glorie, într-un automobil blindat, sufocant.”

Romanul Copiii de pe Volga este de o rară frumusețe și, în ciuda unor lungimi, ȋn final cititorul rămâne cu certitudinea lecturii unei opere de certă valoare documentară, istorică și, mai ales, literară.

Notă: articolul a apărut inițial în revista Leviathan.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *