Da, este titlul unei piese de succes a legendarei trupe Queen, aflată printre preferinţele naratorului Tinu-Constantin (alter ego-ul scriitorului) din Muzici şi faze, dar şi tinereţea, adolescenţa, magia care însoţeşte vârsta de aur, după care e nostalgic Ovidiu Verdeş (,,Ce vremuri, neică!” –p.28), autor al unei cărţi ,,gigea”, ,,mişto” (în ton cu jargoanele şi cu limbajul dezinhibat-jemanfişist adolescentin), de tot hazul, plină de viaţă şi de elan vital, care merită ,,chiombeala”, ,,şutirea” de pe raft şi citirea din scoarţă-n scoarţă, tonică, reconfortantă, depozitară a unui umor spumos şi savuros, în genul cărţilor cu protagonişti tineri scrise de Mircea Cărtărescu, Daniel Vighi, Vlad Muşatescu sau Radu Pavel Gheo.
Momentul ales este cel de dinainte de 1989, pe vremea lui ,,Ceauşilă” (p.162), în care Hari, Ina, Dana şi Constantin (un băiat şi trei ştrengăriţe), elevi în clasa a IX-a de liceu, îşi trăiesc din plin tinereţea, nefiind afectaţi de contextul istoric de tip tăvălug, într-un Bucureşti care le permite un eficient ,,culoar de fugă”, în care, invariabil, prin intermediul rememorării, îşi dau întâlnire oameni, locuri şi-ntâmplări, gaşca de prieteni; vecinii de la bloc; familia; ,,baba cu seminţe” (p.5); Drumul Sării şi troleibuzul 88; toneta cu îngheţată; dirigintele poreclit Popeye; bunica profesoară de limba română (pasiune pe care i-o va inocula nepotului Constantin, fire artistă, rebelă, purtător de plete, dar şi priceput în misteriile cuvântului, responsabil cu poantele şi povestitor haios de ,,faze”-întâmplări diverse); ,,dementa de Nicolau” (p.10), profesoara de istorie, cea sensibilă şi degrabă jertfitoare de lacrimi nevinovate la destinul nemilos al lui Horea, Cloşca şi Crişan; amicii Mimi-Vivi, Răz, Bodi (chitarist şi fondator de trupă, împătimit colecţionar de casete, benzi, viniluri şi ,,scule” –pick-up-uri profesionale, magnetofoanele Akai şi Maiak 205, printre cele ,,ţapene” (p.15)- şi de muzică rock ,,cool” ); Cipri; ,,gorobeţii” Luci, Tanana, Tomiţă, Mobutu, Ben, Piciu, Cămilă, Canţone, Oase, Nas (,,golanii noştri din vale”-p.40); Capdesculţ, Vladone, Gal, Dănel, Noni, Ghiuri, Cioacă, Penibilu, Dani, Gore, Lulu, Corneluş, Mumu, Barto, Gizăs; sumbrul administrator de bloc Batalu, Panda nimfomana; baba clevetitoare zisă Şpionu; cofetăria ,,Paraşuta”; tanti Vio frizeriţa; securistul Chiru; visele cu Hari; uniforma şcolară; tabăra la Herculane; hidrantul – loc de ascuns ,,kentanele” şi ,,ţigările chinezeşti” (p.16); discoteca; ness-ul (,,nechezeol”) frecat şi băut pe ascuns şi cu simţ de răspundere; sucurile Ci-co; ceaiurile dansante (prilej de ,,lipeală” şi de transpiraţie abundentă, de etalat hormoni, muzici şi faze – ,,erau tineri, le patinau hormonii” –p.161); Alimentara şi coniacul albanez Skanderberg, bricheta primită-n dar de Constantin de la Hari; oracolele-caiete de amintiri, vacanţele la Eforie Nord; săniuşul şi derdeluşul de la Ţăcălie; chiulul de la şcoală; dilia bunicuţă cu tranzistorul roşu purtat pe umăr şi cu volumul dat la maximum –rupere-n figuri, gen Bronx sau Harlem-; spionarea, cu binoclul, a despuiatelor angajate la fabrica de confecţii; joaca de-a cazematele şi de-a ,,pac-pac” (p.78); caftelile şi sudalmele amicale; poveştile de ,,la rond” (p.58) şi fazele ,,de comă” (p.62) prin care fiecare băietan ţine să se dea ,,cocoş” şi să arunce-n lume vise-experienţe erotice dintre cele mai fără de perdea; disputa dintre ştrandişti şi circari (p.110); ,,microbul” muzicii, al ,,trasului” de pe casete şi viniluri; Box, câinele meloman, speriat de moarte de Bob Dylan, autor de ,,muzică de orbi la colţu’ străzii.” (p.122); concursul de tras cu biluţe de hârtie, flatulenţe şi rotocoale din fum de ţigară; Ierbivoru’; madam Marcovici (,,cu mersu’ ei de odaliscă la menopauză“-p.158); Iordache, beţivanul profesor de istorie; apriga Pascal, fostă ,,aruncătoare de disc” (p.162); Vlaicu, profesorul de ,,peteapeu’ “ (p.163); festivismul şcolar de Ziua Armatei, de 1 Mai şi de 23 August; careul şi discursurile sforăitoare; voluptoasa Tina, aluziile la ,,mozolodrom” (p.279); ,,bibliografia” Playboy, dezinhibata Trixi etc. Năzbâtii, nebunii, teribilisme, libertate, naivitate, degringoladă, talmeş-balmeş, inocenţă, mici dramolete şi orgolii personale, faze nevinovate, sau, dimpotrivă, căutate cu lumânarea, carte vie, cu personaje vii, dulce juneţe sau juventus celebrator.
E, apoi, adolescentina poveste de iubire dintre Hari (Ariana Graţiela/Grazziella) şi Constantin, primii fiori erotici, primele declaraţii de dragoste: ,,…Deci toţi băieţii ziceau că Hari e cea mai mişto gagică din clasă, dar la noi, la a noua A, în rest era full de tocilare ochelariste, ca Ina, şi de ţărănci nasoale, ca Dana, şi tipa nu era o frumuseţe de-aia, să cazi pe spate. Avea o meclă haioasă, rotundă, cu breton şi cu plete retezate; era brunetă, cu ochi albaştri, şi avea momente când mi se părea nemaipomenită. Ea se mutase la noi într-a opta şi, normal, mi-a plăcut şi mie, nu neg. Ciudat e că mi-au plăcut mai mult defectele ei.” (p.12); ,,Ce mişto mirosea fata asta, neică!” (p.14); ,,mă gândeam la Hari, sufeream ca un dog şi îmi doream să fie şi ea, să ne plimbăm împreună pe-aici şi să nu zicem nimic, doar să mergem, aşa, la nemurire.” (p.31); cinematograful de cartier – topos magic, a cărui descriere stârneşte amintiri plăcute în rândul generaţiilor aflate acum la vârsta de 40-50 de ani (,,ecranul era tăiat cu şişu’, ăia de la balcon îşi scuipau seminţe-n cap şi, dacă ziceai ceva, riscai s-o iei şi-n barbă. Plus că trebuia să ai nervii tari: costa un leu cincizeci biletu’, că erau scaune de-alea de lemn, pe care făceai bătături la buci, filmul se întrerupea din sfert în sfert de oră şi, în pauze, puradeii se fugăreau peste scaune. Totuşi, era haios: fusesem la Cidul, cu Sofica Loren, la Unora le place jazzul, cu Marilyn Monroe şi cu papagalii ăia deghizaţi, la Planeta maimuţelor şi la Marele premiu – curse de Formula 1, nenică!
…Oaaa! Săptămâna trecută fuseserăm şi la Călăuza; ce-am zis noi, că la filme de-astea fără bătăi şi împuşcături nu vine nici dracu’ şi o să fim singuri în sală. Aiurea, full de ţigani şi după vreo zece minute s-au săturat să fluiere şi să urle […]“ (p.9).
Sunt naraţiuni care conduc către realităţi oricând verificabile, la îndemână, amintiri care zgândără sufleteşte şi transpun în lumi de odinioară, prin care Ovidiu Verdeş, mereu ,,pe fază”, mereu disponibil şi cu ,,textele” la el, readuce în actualitate embleme ,,de-atunci” şi atmosfera unei întregi generaţii, scrie cu talent, vervă şi nostalgie: ,,pe mine parfumurile maică-mii mă înnebuneau: când oboseam de dansat, mă agăţam de ea şi aş fi vrut să mă ţină aşa, strâns, să nu mai mişte.” (p.348). Din punct de vedere narativ, sunt prezente toate formele de comic (de limbaj, de situaţie etc.) care dau savoarea lexicală textului şi ghesul de a-l citi pe nerăsuflate.
Demonstraţiile de virtuozitate şi de cultură muzicală (,,muzica asta-i lucru’ dracului […]”-p.294) ale lui Constantin-cel-conectat-la-timpul-său, alias Ovidiu Verdeş, nu sunt simple etalări ,,la o-ha”, ci ,,marca” unui tânăr frumos şi nebun, exponent al generaţiei sale:
,,-ce muzici mai ascultaţi voi?
-Păi, nu ştiu, depinde, de toate pentru toţi…Gagicile-s cu ABBA, cu Bee Gees, cu Donna Summer, chestii d-astea, mai sunt ăştia cu efectele, cu Kraftwerk, Jean-Michel Jarre, Vangelis, Tomita; ăia mai supăraţi, cu hardu’ –Sabbath, Rainbow, Thin Lizzy, Motorhead…Şi cam asta e; câţiva pe la a douăşpea au mai auzit de Yes, de Genesis, de Jethro Tull, da’ dacă-i întrebi de-un Cream, de-un Jefferson Airplane…[…]
-Cum adică, Zeppelin n-au mai scos albume? Bate Bonham pe Nobody’s Fault but Mine de rupere. Deep Purple n-au scos şi ei Stormbringer şi ălălalt, cum îi zice…? Da’ Queen? Da’ Bad Company? Da’ AC/DC?“ (p.46); ,,-Chiar vrei să-i ştii pe toţi? Poftim: McLaughlin, Mike Oldfield, Fripp, de la Crimson, Gilmour de la Floyd, Frank Zappa, Al Di Meola, Steve Howe, de la Yes, Clapton în blues, adică ce Clapton, Muddy Waters, nene, aşa, Jeff Beck, Gary Moore, J.J.Cale – de ăsta nu cred c-aţi auzit voi -, poftim, May, de la Queen, ăla de la Genesis, Peter Frampton, John Mayall, Mick Fleetwood, Mick Taylor, de la Stones, Brian Jones, înaintea lui Aldea al nostru, sau Chifiriuc, şi cam atât.” (p.110-111); ,,De Queen, de Pink Floyd, de Deep Purple mai auzisem, dar în rest, ce ştiam eu într-a şaptea cine-s Zeppelin, Uriah Heep, Jethro Tull, Rolling Stones şi aşa mai departe? Era o casetă de 60 şi Bodi ar fi putut să-mi tragă un disc cu o completare, dar făcuse o antologie de piese mişto: Side A. 1. Queen: Bohemian Rhapsody; 2.Uriah Heep: July Morning; 3.Black Sabbath: Iron Man; 4.Deep Purple: Smoke on the Water; 5.Pink Floyd: Money; 6.Led Zeppelin: The Rain Song. Side B. 1.Rolling Stones: Jumpin’ Jack Flash şi Wild Horses; 2.Joe Cocker: You Can Leave Your Hat On; 3.Jethro Tull: Locomotive Breath; 4.Santana: Black Magic Woman; 5.Wings: Band on the Run; 6.T.Rex: Ride a White Swan.” (p.178).
,,Faza” cu completarea oracolului-caiet de amintiri îl pune pe Constantin în delicata postură de ,,a-şi munci creierii” şi de a trece ,,demn” peste situaţiile lirico-sentimentale. Ceea ce rezultă e o combinaţie fericită de candoare, naivitate şi umor:
,,Aşa, deci ia să vedem…,<<Ocupaţia părinţilor?>>. Oooof, nu mai scriam <<rândaşi>>, că-i prea groasă; poftim: <<Mici meseriaşi>>…Cică <<Ce zodie sunteţi?>>. Nu ştiu, nene, că nu le-aveam pe astea; tot ea îmi zisese mai demult, dar am uitat. Aoleo – <<Credeţi în reîncarnare?>>. …Normal, a unghiilor de la picior. Adică nu, pardon, poftim: credem şi în reîncarnare. <<În ce aţi dori să vă reîncarnaţi?>> Ooof, nu ştiu, domn’e, că ăştia toţi vroiau în chestii simpatice, păsărele, căţei, pisicuţe, parcă nu tot aia e…Într-o <<bufniţă>>, na, să stau pe cracă şi să mă uit aşa, fix, să n-am treabă cu nimeni.
Aoleo! Tan-ta-naaan…! De ce mi-era mie frică: dacă <<iubim pe cineva?>>. Seeegur: inimioare roz, străpunse, o poză cu o gagică la fereastă noaptea, lună, stele cât vezi cu ochii…Proastele, ca de obicei, iubeau <<pacea>>, pe <<mama>>, <<natura>>, pe puncte-puncte, şi Secretaru’ îl iubea pe King, că era <<brac german>>”. (p.87-88).
În cartea lui Ovidiu Verdeş, ,,şpilu’ ” (p.140) constă în mult haz, multă bucurie, bună dispoziţie, jovialitate, relaxare, şarjă comică, dezinhibiţie, chef de chef, multă tinereţe, plăcere a spusului, glorificare a prieteniei, dar şi invitaţie la visare (ludicul în artă, nu doar în comportament: a se vedea portretul-gigant, în cretă, a lui Zoze pe asfalt, ,,un vrai chef-d’oeuvre: ZOZE CU BATIC, POŞETĂ ŞI BUZDUGAN!!!”-p.144): ,,Nu prea discutam, dar am avut o perioadă nemaipomenită la şcoală, când l-am inventat noi pe Zoze […].
El a făcut un fel de corp fusiform, cu burtică, şi eu un cap lunguieţ ca o torpilă, din profil, şi pantofi cu bombeu. El i-a făcut un fel de creastă fluturând şi eu – un zâmbet şmecheresc, o pleoapă pe jumătate închisă şi gene senzuale, cu rimel. El i-a pus nişte ţâţe mici, triunghiulare, cu sfârc mic, ca un ac, şi am băgat şi eu o umflătură cu fermoar, în dreptul sexului. La mâini n-am mai ajuns, că eram de mult pe sub bancă; am zis că şi le ţine la spate. Am făcut exerciţii, am învăţat să-l desenăm rapid, din câteva linii, şi ne-am spus că nu se poate, trebuia să poarte un nume. Eu îi ziceam lui <<Roz>> în loc de Răz, şi el îmi zicea mie <<Ţeţe>>, de la <<Tinuţe>>: ne-am gândit cum să combinăm noi mai frumos numele astea şi până la urmă a ieşit <<Zoze>>.
Delir, nenică: vreo două săptămâni nu ne-am mai mutat din bancă şi am desenat non-stop sute de Zoze. Râdeam până ne dureau burţile şi ne dădeau profii afară, şi nu ne plictiseam, pentru că îi adăugam mereu ceva în funcţie de situaţie sau aşa, la inspiraţie: Zoze cu chitară, eşarfă şi cupă de şampanie, Zoze cu favoriţi, buba şi diaree, cu biberon, fâşii de mumie şi diademă şi aşa mai departe – trabuc, aureolă de sfânt, coarne de drac, pojar, portjartier, opinci, păr pe piept, cordeluţă, erecţie, vată-n urechi, cravată ca a lui Dimache, muci ca ai lu’ Scarlat, d-aia de pirat pe-un ochi, basc, mesadă, pâslari, baveţică, spume la gură, tulnic, delon, botoşei, galoşi, diplomat, hemoroizi etc.” (p.136).
Carte deconectantă, care deturnează de la banalul cotidian şi grijile zilnice, balsam sufletesc, ,,neserioasă” în toată seriozitatea ei, o carte pentru tineri, dar şi pentru toţi cei ce, sufleteşte, simt asemenea. E un roman construit pe o mare absenţă, a grijii zilei de mâine, a responsabilităţilor majore.
Comentariul ce însoţeşte La Vulturi e unul demn de ,,perlele” de la bacalaureat. La fel şi felul în care Constantin încearcă să-l ,,lumineze” pe Luci, cel aflat la un pas de corigenţă la limba română, în chestiunea tehnicii narative întrebuinţate de Gala Galaction: ,,Deci munţii, apa Iablanicioarei, oamenii, nu-ş’ ce şi nişte vulturi – expoziţiunea. Nu-ş’ ce, nu-ş’ ce, trecutu‘ lu’ Moş Dănilă, de trei ori stânsese avere şi de trei ori i-au făcut-o praf turcii; se retrăsese aici, nu-ş’ ce în ziua aceea Agripina, scheme, împuşcături – aha, turcii, nenică! Ia repede copilaşii şi fuga la stână! Care stână? A, da…Urcuş nasol, parcă eram eu cu Maiaku’ la Piatra, nu-ş’ ce, începe să damblagească de oboseală, pune pruncu’ în căpiţă şi, în fine, ajunge cu vestea. Şi la sfârşit, nasol: scutece însângerate, Moş Dănilă cu ochii la cer şi scheme cu poporu’ – mesaju’ operei. Aaa, mizilic!” (p.207).
Ovidiu Verdeş (po)vesteşte tinereţea prin intermediul ,,fazelor” care nu se scurtcircuitează niciodată. Forever Young, Love Is All Around, It’s My Life, Power of Love, Take My Breath Away sunt nu doar titluri de piese celebre, ci şi mesaje universale. A le da curs înseamnă a ne hrăni sufletul cu juneţe, dar şi cu muzică de colecţie.
Ovidiu Verdeş,
Muzici şi faze,
Iaşi, Editura Polirom, 2016, 475p.
