Încrucişări

Pe Gheo l-am văzut întotdeauna ca eseist ingenios şi povestitor de cursă lungă, priceput să ţină frâiele naraţiunii şi să dea brânci dialogului. Cred şi acum, după ce distanţarea (în timp) a disipat reacţia consecutivă lecturii, că Noapte bună, copii! şi Disco Titanic sunt romane fără de care proza contemporană şi reflectarea ethosului bănăţean (cu amprenta multiculturalismului şi fluiditatea graniţelor) nu pot fi discutate cu seriozitate. La proza scurtă a lui Radu Pavel Gheo am ajuns târziu şi pe o cale ocolită. Citisem deja romanele înainte de a pune mâna pe Numele mierlei. Un alint discursiv m-ar face să adaug, probabil, că întârzierea a fost pricinuită de vreo strategie de lectură critică doct aureolată ori să-mi mărturisesc neîncrederea în proza de mici dimensiuni. Nici una, nici alta.

Dacă mi-aş fi ordonat lecturile în funcţie de proba naraţiunii pe suprafaţe întinse, nu l-aş fi citit niciodată pe Cehov. Sau pe Sorin Stoica. Cu proza scurtă a lui Gheo a fost, aşadar, o simplă desincronizare. Nefericită în primă instanţă, îşi dovedeşte acum latura mulţumitoare – pentru că lectura nu prea îndepărtată a celor „cincizeci de clipuri vesele şi triste” care alcătuiesc Numele mierlei (2008) m-a făcut să urmăresc, cu ochii măriţi de curiozitate, Un drum cu Ceapă (2020).

O antologie de autor propune Radu Pavel Gheo: Un drum cu Ceapă e o selecţie draconică (trecută printr-un filtru dublu) a prozelor scurte şi foarte scurte publicate în ultimele două decenii. Reia o parte din naraţiunile cuprinse în Numele mierlei, la care adaugă altele, publicate prin periodice. Sunt treizeci şi trei de proze care adună personaje cu mentalităţi iscusit concentrate în două-trei gesturi şi câteva replici: adolescenţi, funcţionari, soldaţi în termen, copii, chelneriţe, studenţi, pensionari, ţărani, foşti ofiţeri la Interne, vecini de bloc, o stareţă, un şofer de maxi-taxi, o vânzătoare chinezoaică în bazar ş.a. Învelită în drapaje mototolite şi culori serbede, viaţa ascunde traume, iscodeşte o vână de umor, îşi pierde suflul când sprintul o duce în preajma izbânzii sau găseşte resurse de a o lua de la început, când un adevăr zdrenţuit i-ar putea pune capăt. Faptul divers (Pregătiri de nuntă), derizoriul unui personaj marginal (din micro-naraţiunea care dă titlul volumului), încurcăturile birocratice (din Numele mierlei), metamorfozele convenţionale (Frumos), rutina dramatică din Ultima cursă reclădesc cotidianul în detaliul lui anost, destrămat pe la toate încheieturile şi totuşi înzestrat cu sens şi cu forţă. Câteva proze ies din aria banalului: inserează legitimitatea ficţiunii în faţa realului, dacă „s-ar fi legat totul frumos” (în Vibraţia vieţii) sau conduc firul narativ spre intersecţia dintre verosimil şi fantastic (Îngerul la telefon).

Gheo observă şi decupează bucăţi de viaţă pe care lumea le întâlneşte zi de zi, fără să zăbovească asupra ratărilor şi resurecţiilor. Are câteva cotituri autobiografice, dar în cea mai mare parte creează personaje din te-miri-ce, le priveşte cu luare-aminte cum se răzbună pe viaţă printr-un gest definitiv (Prostu’) sau cum poartă stigmatul relaţionării şchioape (Gheare de pisică). Le însoţeşte într-o istorie în care se simt captive sau le stă alături într-un alt fel de timp, cu o călăuză „într-o mantie roşie ca sângele, lungă până la călcâie şi cu bordură de catifea neagră. Pe cap bătrânul cu barba alb-întunecată purta scufia roşie, bordată tot cu negru la moţ şi la tiv. ‹‹Ar trebui să fie albă››, gândi o clipă băiatul, dar ce mai conta? Milan lăsă lemnele să-i cadă din braţe şi făcu un pas înainte.” (Dar de Crăciun) Între fluxul cotidian şi descărcările imaginarului, între adevăr şi iluzie graniţele pot fi surprinzător mişcate. Cinematografice, prozele au calitatea de a schimba pe neaşteptate unghiul de înregistrare şi se disting prin punerea în valoare a stop-cadrului. De aici, percepţia viului şi doza de imprevizibil – atât de necesare în literatură.

Alcătuirea unei relaţionalităţi paradoxale, rezistente şi fragile în acelaşi timp, este transpusă la nivel discursiv prin precumpănirea dialogului. Laconic sau digresiv, dialogul dezvăluie istoriile stratificate ale oamenilor, într-un evantai de traiectorii de lectură – de la condiţia umană la cronică de moravuri. Plasate în postcomunism şi (câteva) în perioada de dinainte de 1989, naraţiunile din Un drum cu Ceapă verifică sensibilitatea acordajului stilistic în funcţie de epocă, zonă geografică şi grup social. E punctul forte al prozei semnate de Gheo: ton de intensă autenticitate, care transportă reacţii imediate şi solicită riposte fără preget – consecinţă a modului în care dialogul topeşte istorii orale, (inter)dependenţe sociologice, biasuri mentalitare şi (false) incizii moralizatoare. În registrul umorului, una dintre piesele de rezistenţă este Integrare la Găureşti, povestea în crescendo a vizitei unui comisar european care a vrut să vadă un sat românesc. „Cum doamna avea un stil personal de lucru, luase o hartă a României şi, spre uimirea şi groaza oficialilor români, pusese degetul la întâmplare undeva. Iar degetul ei se oprise taman la Găureşti. Aşa s-a trezit Ion Tacsin, primarul găureştean, cu ditamai comisarul european pe cap.” Rugaţi să-şi spună părerea în privinţa sistemului agricol, ţăranii se codesc, dar Fănel îşi face curaj şi zice: „-Păi, ce s-o mai dăm cotită? […] Când a venitără ăia cu supvenţiile, nu i-a dat Tacsin lui finu-su cât a vrut el? Că cică are în în arendă la nu ştiu cine şi nu ştiu ce. […]/ În sală începu hărmălaia. Unii voiau să-l dea afară pe Fănel, alţii strigau că de ce, că să-l lase să vorbeasă, fiindcă ştie el ce spune… Primarul se făcuse pământiu la faţă şi o blestema în gând pe comisăreasa care venise aşa, în goana maşinii, de n-apucase să-şi aleagă şi el oamenii.” Ce a urmat şi cât de integrat în UE e Găureştiul vă las să descoperiţi.

Trebuie spus că, atât cât este, umorul din Un drum cu Ceapă se desface întotdeauna în pliuri descălcate, în care marginea ce desparte râsul de plâns e greu de redobândit. Gheo distinge alcătuirea lumii, iremediabil echivocă şi imperfectă. Între umor şi dramă, prezent şi trecut, vigoare şi devitalizare, se şterg până la indistincţie hotarele, iar contradicţiile se încrucişează unele cu altele. Umor amar de extracţie cehoviană sau imprecizie central-europeană? Şi una, şi alta.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 7, p. 12)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *