The Crossing

Al doilea roman din “Border Trilogy”, “The Crossing” este o călătorie dus și întors pentru care trecerea unei frontiere (crossing) nu-i decât determinanta interpretativă prin care Cormac McCarthy începe descifrarea gesturilor, intențiilor, (poate chiar) a consecințelor pe care ni le oferim într-un du-te vino a căror inevitabilitate o numim viață.

Scriitor matur – nu vorbesc de vârstă (87, mi se pare) Cormac McCarthy este una din vocile majore ale prozei americane contemporane definită prin acel apetit analitic prin care sud-vestul l-a provocat pe Faulkner or Steinbeck.

“Border Trilogy – All The Pretty Horses, The Crossing, Cities of the Plain” – îi permite lui McCarthy scanarea ciudată a civilizației târzii, penetrarea tradiției având sensul acela profund al chinului uman de a înțelege, de a se adapta și mai ales de a accepta.

He crossed the small valley and rode west into the mountains. He’d no way to know how long he’d been în that country but for all he’d seen of it good or ill which he pondered as he rode he knew that he no longer feared whatever he might find there.”

Acest HE pe care îl însoțim citind și pe care încercăm să-l înțelegem și deci să ni-l apropiem, călărețul singuratic fascinat de necunoscutul pe care disperat încearcă să-l intuiască dacă nu chiar să-l traducă este un tânăr, un foarte tânăr de fapt, un băiat, Billy Parham, are 16 ani când se înscrie pe traiectoria cel puțin bizară dacă nu cumva chestionabilă a călătoriei  într-un real nu numai necunoscut dar și potențial exploiziv. Copil de fermier din New Mexico conectat cu pământul în care părea așezat iremediabil Billy este surprins în momentul “devenirii”- cum am citit undeva- adolescența fiind prima treaptă a escalării; scara aceea pe care o urcăm fie complexați fie determinați, dar pe treptele căreia sigur devenim.

Cormac McCarthy concepe crossing-ul metaforic, subtilitate poetică pe care o transformă într-o “poveste”de viață surprinsă în momente esențiale în definirea atât a evaluării individuale – destin, dacă îndrăznim să zicem, pe care Billy îl urmează cu acea notă a inconștientului vârstei – cât și a semnificației  trecerii (crossing) de la o civilizație la alta în speranța, absurdă cumva, că semnele schimbărilor care ne înconjoară sunt superficiale dacă nu chiar false.

 “When they came south out of Grant County Boyd was not much more than a baby and the newly formed county they’d named Hidalgo was itself little older thaan the child.”

Hidalgo, zice McCarthy și ne ia cu el într-o istorioară a cărei  identitate pendulează în “english & spanish names” nume pe care familia Parham le împarte peste un teritoriu bogat și sălbatic, dar în care speră o viață alcătuită din acea suită de momente memorabile fără întrebări și răspunsuri care oricum nu vin.

Pentru o vreme nu se întâmplă mai nimic. Boyd, mezinul familiei “învață” Hidalgo (întinderea “little older than the child.”) privind cirezile pe care repede le va păzi din șa ascultând ordinele lui Billy nu numai pentru că este fratele mai mare, dar el este un cowboy real cu “rifle” și “sombrero” ceea ce asigură oarecum liniștea tulburată deseori de urletul lupilor, deriva vitelor, capriciile vremii, iar munții sunt aproape.

M-a surprins (și nu tocmai) gândirea artistică a prozatorului american pentru care expunerea directă are valoarea sugestiei, a controlului emoțional, a penetrării adevărului ascuns în suspensia expresiei și atunci înțelegem de ce întrăm în atmosfera scrierii cu sentimentul că asupra a ceea ce se întâmplă se simte veghea predestinării, pentru că zice McCarthy: “Something knows, and cannot be fled nor hid from.”

Se crește repede pe frontieră, relativul lui “here & there” impune grijă și respect în egală măsură, copilăria este numai un fel de a spune, altfel o responsabilă adaptare la mediu, sălbăticia intinderilor și misterul munților sunt prezențe firești și supraviețuirea este lecția care se învață fără școlarizare, pur și simplu pentru că trebuie.

McCarthy știe lumea despre care vorbește se apleacă să o examineze indeaproape, să-i simtă mirosurile să-i înțeleagă zbaterile într-o epoca istorică de transformări majore – suntem la sfârșitul anilor ’30 ai sec. trecut și menținerea structurilor tradiționale, bune sau rele, este o strădamie cenzurată de nesiguranța zilei de mâine, America nordică vine fără să întrebe și ce aduce nu înseamnă numai progres; și ăla nu tocmai corect înțeles.

Tinerețea lui Billy (ca și copilăria târzie a lui Boyd) este mai întâi muncă, una pe care o știe și o practică cot la cot cu tatăl și cum e și firesc începe să se simtă frustrat de o anume rigiditate a rutinei. Așa începe prima revoltă adolescentină cea care îi (le) va marca viață, îl va așeza pe cărarea bătăliilor pierdute nu pentru că nu este echipat să le înfrunte ci pentru că dincolo de el însuși – complexă și necunoscută – se află o lume permanent în deriva schimbărilor.

Ca într-un scenariu dramatic de western clasic în care bine și rău încearcă să se elimine reciproc, povestea “devenirii” lui Billy este cea a cowboy-ului singuratic,  prea tânăr pentru a știi cine este și ce ar trebui să facă ori poate prea matur ca să nu știe că “binele” îl obligă și “răul” trebuie eliminat.

Aventura mișcării libere (la 16 ani!) “ my rifle my ponny & me” cum zice cântecul este firească, dar pentru Billy înscrierea într-o absurdă, fascinantă călătorie dincolo de înțelegerea imediată, libertatea ia forma responsabilității; fără a cere aprobare, fără un calcul anume, pune în “saddle” lupoaica pe care o capturase în trapa pusă de el însuși (“cattle heard” trebuia apărată) și execută o procesiune care în ambele părți ale frontierei ridică sprâncenele, obligă oferte de ajutor, declanșează nervozitate, nesiguranță, ba chiar furii pentru că ideea salvării unui “wolf” este absurdă, iar strădania îndeplinirii ei o imposibilitate și, sigur, lupoaica moare.

Lecțiile de viață nu vin nici ușor și nici justificat, ceea ce urmează încarcă romanul lui McCarthy, se întâmplă parcă dincolo de voință omului și nu-i deloc eronat spus, dens ca o durere iremediabilă “The Crossing” își mișcă eroii și adiacenții lor într-un spațiu a cărui întindere pare a nu avea limite ori frontiere, dar în care consumul existențial aglomerează detalii de comportament ca intr-un “bâlci al deșertăciunilor”.

“The house  was empty…He stood there. His hands reached about in the air and finally he took hold of the bedpost and gripped it for support…He looked at it all and he fell to his knees on the floor and sobbed into his hands.”

Copilăria odată rămasă în urmă și prezența morții – nu așa întâmplător ci intrată pe ușa larg deschisă a violenței – părinții sunt jefuiți, omorâți, Boyd aiurea – trasează o linie definitorie în viață lui Billy, nu știe încă ce-i răzbunarea, dar a învățat lecția finalizării; nimic nu poate fi lăsat în suspensia aproximației.

Există la puștanii lui McCarthy o puritate a gândirii care nu-i deloc rezultanta prostiei ori a inculturii : ”Were you havin trouble at home?…No sir. Papa never allowed it”, ordinea aparent simplistă, dar solidă a mediului inconjurător este lecția acceptată fără întrebări. Ce se se înamplă dincolo e altă poveste. Boyd a a înțeles mai repede – “He was born natural. He was smarter than me too. Not just about horses. About everything. Daddy knew it too. He knew it and he knew I knew it and that’s all there was to say about.”- americani, mexicani, indieni, țigani, așa grupuri cum sunt îl sperie, le simte ori poate chiar le știe slăbiciunile, asprimea sentimentelor, înstrăinarea, cruzimea, realități pe care Billy abia încearcă să le observe pentru că simțul datoriei, responsabilitatea aia care l-a dus cu lupoaica în munți îl trimite într-un alt periplu: caiifurați din barnul familiei trebuie aduși acasă și presentimentul inutilității, al pericolului, al unei finalizari feroce pe care o are Boyd nu schimbă nimic.

Nimic, fără absolut, o noțiune a enumerărilor inutile pentru că percepția umană se oprește la porțile înalte ale trecerii. Asemenea lui Faulkner care zice: Between grief and nothing I will take grief.” McCarthy sugerează îndrăzneala deschiderii lor si, “grief” ori nu, există doar accepția ori renunțarea’

You sound like you’ve had your share of troubles în this world”…Si nu-i niciun eroism aici numai o bătălie cu viața  într-o lume în care noua civilizație  pătrunde greu în sălbăticia simplității, ea are încă un cuvânt hotărâtor….Bătălia, vreau să zic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *