Infecția mediatică

din cadrul programului național audio-video „să-i ducem pe români pe culmile disperării” poate fi considerată, cu puțină îngăduință, un pas decisiv către o Românie omniscientă; în nici un caz însă  cu talentul scriitoricesc și inteligența lui Emil Cioran. Arătam nu demult că o anume parșivitate ticăloasă din media tributară unui evident grad de stupizenie și unor sponsori nu cu mult mai inteligenți dar doritori de putere, manifestată fie prin ton mieros colocvial, fie prin îndemnuri la nesupunere civică („cetățeni onești, să dezbatem…” însemnând în fapt „să combatem” orice) duce la înfierbântarea creierelor nevinovate până la un punct.  Li se induce cetățenilor români buni, cinstiți, onești, prieteni care telefonează la numărul …, cu riscul de a-și strica pofta de prânz, sau de a-și compromite cina în fața televizuinei,  că se  pricep la toate; nu chiar ca mediaticii aflați la superlativ. E vădit faptul că virusul îi ocolește pe mediatici oferindu-le „zile de aur a jurnalisticii române”, ca să parafrazăm cu impietate Poetul (cu… Epigonii). Asta desigur înseamnă minciună cu ghiotura, exagerări cu nerușinare, denaturări abominabile, obrăznicie, toate pentru că presa are voie orice, așteptând cel mult judecata de apoi în care cert nu crede sau nu o va apuca.

Pluralizând un personaj caragialian ajungem la categoria canes latrantes. Evenimentul tragic soldat cu zece morți a generat o adevărată isterie ce se dorea cu întindere națională, mediatică în primul rând, cu implicarea tuturor domeniilor fără nici o tangență cu fabricarea știrilor; s-a dat cu părerea mediatică și civilă dar și din mâini  cu o întindere renascentistă, astfel încât aveai impresia, compresia chiar că toți se pricep la ATI, la SMURD, la ventilație (mecanică sau nu), la medicație, la administrarea cadavrelor, la competențele medicilor, la demisii, la stingerea incendiilor; toate acestea desigur pentru ca spectacolul circului  microfonat  să fie cât mai  convingător. De remarcat din nou că la chemarea cetățenilor onești, cu sau fără camere de luat vederi, eventual cu celulare, au fost amplasate pe trotuare candele și lumânări, un obicei deja mecanic și cert inutil către stupid, de unde și adeveritoarea vorbă… românească „a ajutat ca lumânarea la mort”. De data aceasta însă nu mă voi raporta la lumea romană ci la cea română, fie și pentru că moartea la strămoșii noștri era „accesată” cu decență. Cu un deceniu și jumătate în urmă, într-o mină bănățeană, cărășană mai precis,  a avut loc o explozie urmată de incendiu în  care au murit șapte mineri, iar trei au fost grav răniți. Per total ajungem tot la zece. Nu s-a făcut prea mare caz pentru că nu trebuia să-și dea nimeni demisia, președintele și premierul de atunci fiind cam de aceeași culoare;  morții nu sufereau de Covid sau comorbidități, nu aveau cum să fie bătrâni (între 20 și 50 de ani) având eventual silicoză în fază (mai mult sau mai puțin) incipientă. S-a luat o singură măsură: mina a fost închisă. Rămâne cu adevărat remarcabilă observația președintelui de atunci, deplasat cu premierul la mină: „Nu vreau să iau parte la circul televiziunilor”.  Același rămâne memorabil în altă ocazie cu aserțiunea „un politician trebuie să aibă o piatră în loc de inimă”; așa se explică probabil că nici cu minerii rămași în viață nu a stat de vorbă. Desigur că una e moartea unor amărâți închinători la Sfânta Varvara (cam neglijentă) și alta una … colectivă.    Avea dreptate președintele necomunicativ atunci cu circul mediatic; nesimțirea jurnalistică s-a vădit și în scris nu doar oral: „în momentul deflagrației se aflau în subteran două sute de mineri, dar numai șapte au murit”. Cum să-ți exprimi mai clar regretul că n-au murit mai mulți decât prin indubitabilul „dar numai”.

Ce ar mai fi de scris? Avertismentul unui renumit virusolog american: „dacă vreți să muriți înainte de a fi infectați cu Covid, uitați-vă la televizor”. Adaug: sau ascultați posturi fm la ore de maximă audiență.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *