„După un oftat prelung, și-a deșurubat mai întâi capul, liniștindu-i durerile pe o pernă invizibilă, pe jumătate suprarealistă. Apoi și-a fixat mustața căzută din poșeta unei nepoate a lui Dalí, pe care o cunoscuse fie pe când vizita Muzeul Naturii din orașul islandez Vestmannaeyjar, fie pe când se îmbătase crunt într-o cârciumă, aflată încă în construcție, din orașul birmanez Naypyidaw. Nu-și mai putea aminti cu exactitate unde o cunoscuse pe acea nepoată. La drept vorbind, nici despre poșetă nu avea amintiri prea clare. Bine, nu știa sigur nici dacă era nepoata lui Dalí, dar lui așa i se păruse. Nepoata cuiva aproape sigur era însă, ceea ce, în sine, era un lucru mulțumitor și suficient pentru artist. La fel de mulțumitor și suficient precum mustața, deși mustață ca a lui Dalí putea avea oricine, nu numai Dalí. De fapt, Dalí nici măcar nu avusese mustață ca a lui Dalí, căci nu exista un alt Dalí cu care să se compare. Dalí avusese doar mustața lui Dalí, pe care o folosise o bună bucată de vreme în acest unic scop: de mustață a lui Dalí.”
Capitolul I. Fragment din „Mustața lui Dalí și alte culori”, de Felix Aftene & Lucian Dan Teodorovici, pictoroman care a apărut la Editura Polirom la finalul lunii septembrie 2020.
