In memoriam. Pia Pillat Edwards (1916-2011)

Anul acesta, pe 18 octombrie, se împlinesc 104 ani de la naşterea Piei, fiica poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat-Brateş. Personalitatea Piei, sora tatei şi mătuşa mea, m-a fascinat din copilărie. Încă înainte de a o cunoaşte în carne şi oase, o iubeam din povestirile părinţilor mei, care, atunci când îmi vorbeau despre ea, se cufundau în visare. Ea, care reuşise să evadeze în occident, după război, era oaza lor de libertate, largul sufletesc unde îşi găseau refugiul din existenţa apăsătoare a cenuşiului comunist. Am crescut sub ochii ei de fetiţă, de adolescentă şi de foarte tânără, care mă priveau din fotografiile frumos înrămate de bunica mea. Curând după ce am învăţat la şcoală literele, am început să-i scriu şi Pia mi-a răspuns vibrant, de parcă m-ar fi ştiut din totdeauna. S-au strâns astfel, de-a lungul anilor, multe pagini, pe care şi ea şi eu le-am păstrat cu sentimentul că vieţile noastre nu s-au depănat în zadar, că dragostea care ne-a ţinut împreună, în ciuda distanţelor şi a timpului, a dat destinului fiecăreia dintre noi un rost adânc şi o menire.
Pentru mine, ca de altfel pentru întreaga familie, primirea unei scrisori de la Pia era o sărbătoare. Ne aplecam asupra caligrafiei mărunte, care se desfăcea în cârduri de rândunele pe foile subţiri de hârtie, şi ne bucuram de toate cuvintele venite de departe, cu lumina şi căldura fiinţei ei. Pia ne scria într-un fel special, mulându-şi sufletul pe temperamentul şi personalitatea fiecăruia, căci, după cum mărturisea, înainte de a intra în legătură cu noi, pe cale epistolară, avea nevoie de un răgaz de reculegere. În acel calm, ea capta stările noastre de spirit şi ne răspundea, pe aceeaşi lungime de undă. Se putea dedubla şi comunicarea cu noi se făcea la un nivel care presupunea, de ambele părţi, o transfigurare. Aşa se explică tonul exaltat al scrisorilor noastre, frenezia cu care ne destăinuiam experienţele şi revelaţiile, incandescenţa trăirilor sublimate.
Pentru mine, corespondenţa cu Pia a devenit cu timpul un demers spiritual, o ieşire din tiparele contingentului, având ca ţintă aflarea unei esenţe în care să ne putem regăsi, dincolo de orice constrângere. Taina acestei neobişnuite deschideri şi-a avut originea în faptul că Pia era o ascultătoare de geniu, cu o putere de dăruire şi de înţelegere nelimitată. Nobleţea ei sufletească, umanitatea adâncă şi exigenţa de sine mi-au impus un nivel de receptivitate pe măsură, provocându-mă continuu la introspecţie şi auto-depăşire. În acelaşi timp, marele ei talent literar mi-a inspirat exprimarea, decantându-mi gândurile şi rafinându-mi interpretările.
Pe parcursul celor 37 de ani epistolari, ea mi-a fost călăuză, catalizator şi ecou, orientându-mi paşii minţii spre o cunoaştere profund altruistă a lumii. În scrisorile ei s-a reflectat de-a lungul timpului, imaginea unei fiinţe de o rară frumuseţe umană.
***
Pia a avut un destin dramatic diferit de cel al fratelui ei, deoarece ea a luptat să-și schimbe soarta care se prefigura sumbrã şi a izbutit sã ia calea exilului. Soţul ei, Mihai Fărcășanu, era pe atunci șeful Tineretului liberal și directorul ziarului Viitorul, urmărit şi amenințat de comunişti cu moartea. El s-a ascuns o vreme la prieteni, iar Pia s-a zbătut din răsputeri să-l salveze, organizând în 1946 o evadare clandestină din ţară, cu un avion, asupra căruia s-a tras. A povestit toate acestea în romanul Zbor spre libertate, apãrut la noi în 2006.
Cei doi fugari au izbutit să ajungă întâi la Bari, în Italia, de acolo au plecat la Roma, apoi au încercat din afară să-şi ajute țara, lucrând la posturile Europa liberã, BBC, și, când au ajuns în S.U.A., la Vocea Americii. Pia şi soţul ei cãutau astfel să mobilizeze diaspora din vest pentru cauza României, însă iniţiativa lor s-a lovit de un zid de nestrăpuns. Vorbim despre o Europă obosită de război, despre o Americă la fel de epuizată. Pe de altă parte, pachetele, pe care Pia începuse să ni le trimită chiar din primii ani ai deceniului ’50, ne ajutau să supravieţuim. La început a trimis lucruri pe care ai mei le puteau vinde ca să poată trăi. Apoi medicamente pentru tata, care era bolnav de tuberculoză şi nu mai putea munci. Bunicile mele nu primeau pensie. Numai mama câştiga o leafă, lucrând ca secretară într-o şcoală sanitară.
După arestarea fratelui ei, Dinu, pe la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, Pia a iniţiat o chetă internațională, ca să strângă bani să-l cumpere, prin Filiera Jacober . Contra unei sume teribil de mari, spera să-şi aducă toată familia în Anglia, unde se stabilise după căsătoria cu medical chirurg Antony Edwards. Era o filieră clandestină, care, după ce a fost descoperită de autorităţi, şi-a întrerupt activitatea de răscumpărare a persoanelor persecutate sau întemniţate de regimul de atunci. După sentinţa de condamnare pe viaţă, căpătată de tata la Procesul finalizat în 1960, Pia a făcut demersuri intense pentru a mobiliza atenția unei organizații a amnistiilor din Anglia, care a şi scris, în acest sens, autorităţilor române. Cert este că în 1964, sub presiunea Occidentului, toți deținuții politici din închisori au fost eliberați.
După 19 ani de absenţă, Pia s-a întors în ţară în 1965, să-şi revadă familia. Nu pot uita intensitatea cutremurătoare a ochilor ei atunci când ne privea. Întoarcerea din detenţie a tatei şi revenirea Piei mi-au revelat dimensiunea abisală a fericirii. De atuncii şi pânã la sfârşitul anilor 80, ea venea pentru perioade scurte în țară, uneori şi cu soţul ei, care era un om extraordinar.
Soarta Piei, ca scriitoare, a fost dramaticã. Avea un uimitor talent la scris, aşa cum reiese şi din volumul ei de corespondenţã Sufletul nu cunoaște distanțele. Unicul ei roman în care şi-a povestit evadarea, The Flight of Andrei Cosmin, nu a putut apãrea sub numele ei adevãrat, cit sub pseudonimul Tina Cosmin. Cartea, publicatã în 1972 în limba engleză, se anunța a fi un best-seller, iar editorii doreau să o pună în valoare printr-o campanie intensă de publicitate. Piei i s-au propus interviuri televizate, se ivise posibilitatea să se facă și un film după roman, dar ea a refuzat absolut orice tentativă, doar ca să-și protejeze familia. Deci s-a șters ca scriitoare, pentru a ne apăra.
A părăsit literatura, în favoarea vieţii, şi şi-a dăruit vocaţia celor în suferință. Pia, care a fost o practicantă a altruismului creștin de zi cu zi, și-a găsit libertatea în vocaţia generozităţii. Ea a lucrat mult timp ca voluntarã într-o instituţie filantropicã numitã Organizaţia Samaritenilor de la Hereford. Acolo îi întãrea sufleteşte pe cei aflaţi pe drumuri, pe deznădăjduiţii ajunşi în pragul sinuciderii, pe asocialii abia ieșiți din închisori. Am întrebat-o odatã în ce fel putea ea deveni liberă în contact cu acei oameni și mi-a mărturisit că, ascultându-i, descoperise zone profunde din ea însăşi pe care nici nu știa că le purta lăuntric. Atenţia iubitoare cu care îi înconjura pe ceilalți îi lumina propriile adâncuri. Ea se elibera de egoismul care, altfel, i-ar fi îngrădit şi mutilat viața.
A venit la ea într-o zi o bătrânică. Fusese alungată de acasă de copiii care n-o mai doreau. Pia s-a zbătut să-i găsească la Asociaţie un loc unde să stea, să mănânce, să poată vorbi cu cineva despre necazurile ei. La un moment dat, bătrânica a plecat de acolo, aflându-şi un rost în altă parte. După ani de zile de atunci, a ajuns la Samariteni o fată cu venele tăiate, voise să-şi ia viaţa dar îşi ratase sinuciderea și, neștiind încotro să o ia, s-a dus după ajutor la acea instituție. Fata îsi pierduse casa, era a nimănui, nu mai avea niciun reazem de nicăieri. Și mătușa mea și-a zis: „Trebuie să-i cumpăr o rulotă, în care fata să poată locui”. Dar rulota era destul de scumpă. A luat pe furiș, din contul soțului ei, gândindu-se cu spaimă și vinovăție la reacţia lui, când avea să-i spună cât cheltuise pentru o necunoscută. I-a cumpărat o rulotă fetei deznădăjduite care și-a făcut acolo traiul. Nu trece o săptămână și primește o scrisoare din partea unui executor testamentar – bătrânica îi lăsase prin testament exact cât dăduse Pia pe rulotă. Era tocmai suma pe care mătuşa mea trebuia s-o pună la loc în contul soţului ei.
Ca practicantă a facerii de bine, Pia îmi atrãgea atenţia asupra felului în care poţi cu adevărat ajuta pe cineva: nu îi spui tu ce să facă, îl asculți cu mintea şi cu inima, îndemnându-l să găsească singur calea cea bună. De obicei, ne grăbim să dăm sfaturi, fără să ţinem seama de neliniștile celui din faţa noastră, care se află pe muchia prăpastiei. Ascultarea e forma cea mai frumoasă de altruism. Alinând durerile unor oameni care n-au mai uitat-o niciodată, Pia a suit pe scara bunătăţii.
Ultima oarã am vãzut-o în 2006, pe 18 octombrie, când Pia împlinea 90 de ani. I-am făcut, împreună cu soţul meu, o vizită în Anglia, ca s-o sărbătorim la cãminul de bãtrâni unde era îngrijitã. I-am dus cartea tradusă din engleză de Mariana Neț şi recent publicată atunci la Editura Vremea.
Ea s-a uitat la volum și la fotografia de pe copertă și m-a întrebat: „Cine e aici în poză și cine a scris romanul?” I-am răspuns:: „Tu, Pia. E cartea ta”. Ea a rămas uimită: „Am scris eu așa ceva?” Iar pe urmă m-a rugat: „Poți să-mi citești și mie din ea, să văd despre ce e vorba?”
Sigur, acestea erau efectele bolii teribile care îi ștergea treptat memoria, dar reacția ei m-a impresionat şi din alt punct de vedere: Pia se îndepărtase de ceea ce scrisese, de propria ei imagine de altădată, reprodusă pe copertă. Boala îi transforma treptat pagina scrisă a minții într-o foaie albă, lucru cumplit de altfel, dar, pe de altă parte, ea devenea albă pentru întâlnirea cu Dumnezeu.