nu mai numeri anii, nu mai simți parfumul

Nu mai simt parfumul de nuc atât de puternic. Odată cu trecerea anilor, nu-i mai numeri, nu îți mai simți parfumul. Sunt inundată de atâtea mirosuri, vise, senzații care nu sunt ale mele, dar le primesc și mi le însușesc cu drag. După o sută de ani, scârțâi din toate încheieturile.  Sunt însă curățată și îngrijită ca la carte și am rămas în familie. Îmi este mai greu să mă acomodez cu generațiile.  Cu mulți ani în urmă, pe mine stătea falnic un sfeșnic din bronz, cu mai multe brațe și lumânări din care se scurgea ceara, noaptea târziu. Eram mai mulți în dormitorul acela generos: aș putea spune că eram frați, din același ”aluat”; patul cu tăblie grea trona în mijlocul camerei și răspândea mirosul puternic și revigorant de nuc, iar credențul era încărcat cu pahare de cristal și statuete de bronz. Noaptea târziu, când stăpânii casei dormeau, stăteam la povești până dimineață; aveam atâtea de povestit, dar păstram cu străjnicie secretele de alcov. Pe atunci eram acoperită cu mileuri cusute de mână, acum văd că ea   m-a lustruit și pe mine se  odihnesc o veioză și multe cărți.

Din când în când, mă mai trezesc și cu o cutie pătrată căreia i se spune laptop. Sertarele mele sunt veșnic încărcate: fotografii, carnețele, pixuri, cabluri. Am remarcat că le-a organizat pe categorii: în primul sertar de sus sunt amestecate, fără niciun criteriu (sau nu îl cunosc eu), fotografiile vechi cu cele din prezent. O recunosc pe străbunica ei stând lângă străbunicul cu mustață generoasă și întotdeauna aranjată, la fotograf. Bărbatul este așezat pe un scaun cu spătar , iar femeia în picioare, dreaptă, cu mâna sprijinindu-se ocrotitor pe umărul acestuia. Ce vremuri: șezători, baluri, întâlniri în salon. Sunt poze și cu bunicul ei întors din război, cu bunica în costum popular, cu ea și sora ei bebeluși fiind, cu părinții în vacanță. Nu prea are fotografii de acum; văd că le păstrează în cutia aceea pătrată pe care o deschide în fiecare seară și pe un dispozitiv căruia îi spune stick. Laptopul și stickul sunt păstrate, de obicei, în cel de-al doilea sertar. Al treilea sertar mă înveselește cel mai mult; conține bijuterii de toate felurile: cercei multicolori, brățări, lănțișoare.  Când sunt singură acasă, le cercetez pe toate cu curiozitatea avidă a unui copil care vrea să cunoscă lumea.  Mă bucur că sunt apreciată. A ales să mă ia cu ea, la casa ei, în orașul în care a rămas după facultate.  De-a lungul timpului am fost transportată cu trăsuri, cu căruțe, apoi cu mașini întunecate cărora li se spune dube. Ea s-a încumetat să mă așeze pe bancheta din spate a mașinii. A fost un drum lung și am fost zdruncinată de multe ori, dar mă bucur că m-a luat din casa bunicilor ei după ce s-au stins. Au rămas patul, credențul, scaunele și masa, frații mei de lemn. M-a durut despărțirea, aș avea atâtea să le povestesc, dar mă bucur că m-a ales pe mine. Sunt o noptieră frumoasă și de nădejde și nu ocup foarte mult spațiu. Sper să o conving cumva să mai ia măcar scaunele. Ar mai avea loc în casă măcar pentru două scaune vechi din nuc. 

               Așa este: odată cu trecerea anilor, nu-i mai numeri și nu-ți mai simți parfumul, dar te încarci de alte mirosuri, senzații, amintiri, vise care vor deveni ale tale și vor ajunge să te locuiască în întregime.