Note pentru un jurnal al despărţirii ( 42)

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi al părinţilor ei. Iar această continuitate îndrăgostită face parte acum din mine, ca şi cum ar fi rămas unica mână cu care o mai pot atinge şi unica voce cu care o mai pot convoca, ca umbră tremurătoare la marginea domeniului morţii.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei şi al fratelui ei şi de fiecare dată când rătăceam împreună pe străzile sale înţelegeam că memoria este această reţea de noduri melancolice care dăruieşte existenţei noastre trecătoare fundalul pe care să ne proiectăm dorul şi nostalgia.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al celor care nu mai sunt : în granulaţia zidurilor şi în desenul de copaci întrevăd, ca o boare, delicata mişcare a duhurilor ce coboară spre noi, pentru a ne mângâia singurătatea, atrase, irepresibil, de lacrimile ce curg şi de privirile ce ţintesc spre locurile fericirii pierdute.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi paşii mei nu sunt decât ecourile paşilor ei, de parcă, de dincolo de moarte, în trupul meu de carne muritoare pătrunde acel trup astral, indestructibil şi evanescent. Iar în această contopire de gânduri şi de surâsuri simt întreaga lumină pe care, în viaţă fiind,a împrăştiat-o în jur, cu generoasă tandreţe.

Înainte de fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi, trecând pe lângă Liceul Cuza, pot contempla imaginea tremurătoare a elevei ce se îndreaptă spre şcoală: silueta ei se profilează pe un ecran al îndepărtării şi , de undeva, din colţul celor care se vor naşte spre a muri, eu îi urmăresc drumul care o duce printre case şi nori,tot mai departe, până ce aerul se umple de parfumul ei.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi ştiu că reîntoarcerea mea acolo este reîntoarcerea spre locul de unde toate au început, spre locul de unde izvorăşte dorul care nu se mai poate stinge, acolo unde luceşte această stranie flacără a tristeţii nesfârşite.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi toate aceste rânduri ce se aştern aici nu sunt decât prelungirea rândurilor pe care ea le-a scris, în caietele ei de demult. Acolo unde ea a fost elevă, eu am fost adolescentul care s-a jucat: Liceul Cuza a fost casa visurilor noastre, un cămin de fum şi de reverie. Liceul Unirea, cel în care a fratele ei a fost elev, cândva, mi-a vegheat, verile şi iernile, cu silueta lui de navă majestuoasă ce a ancorat în port.

Înainte de fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi în această mişcare pillatiană de anotimpuri se păstrează ceva din curgerea fericirii care ne-a fost dată. Este ceea ce moartea nu poate atinge, este ceea ce moartea nu poate opri, este ceea ce moartea nu poate alunga, cu asprul ei glas.

Înainte de a fi Focşaniul meu, Focşaniul a fost al mamei mele şi în casa cu jucării şi cu cărţi a dorului mă voi aşterne să mă odihnesc, la rândul meu. În acest loc, peste care soarele alunecă, limpede şi etern,mă voi pregăti să întâmpin şi eu pragul dincolo de care nu se mai află decât intensitatea de iubire a revederii.

Atunci, în acea clipă, Focşaniul nu va mai fi decât una, un culoar la capătul căruia o voi zări din nou, realcătuită din fragmentele prismatice de timp: eleva ce se îndreaptă spre liceu, zgribulită de un vânt al iernii, creşte în mama a cărei atingere o resimt. Cele două fiinţe se unesc,iar alături de ele mă aflu şi eu, stingher, fericit şi înlăcrimat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *