Note pentru un jurnal al despărţirii ( 38)

Moartea instituie o graniţă a intimităţii. Iar textul care se scrie despre cei care nu mai sunt traversează, delicat şi timid, linia pe care omul o mai poate trece doar în clipa în care corpul trecător dispare, spre a lăsa loc substanţei amintirii. Moartea instituie o graniţă a intimităţii şi aceste note din jurnalul despărţirii sunt urmele paşilor pe care îi fac dincolo, spre atinge teritoriul de umbre şi de reverii al dorului.

Ce este această intimitate, la care mă gândesc ori de câte ori scriu despre ea, acum când ea nu mai este decât un parfum ce întârzie în aer ca o adiere ? Poate că sentimentul discreţiei care ne-a unit şi care ne-a oprit să vorbim despre dragostea ce a crescut între noi şi dintre noi, an după an.

Ce este această intimitate, la care mă gândesc ori de câte ori scriu despre ea, în dimineţile în care un oraş anesteziat de o primăvară a morţii îşi dezvăluie străzile pustii? Poate că regretul de a nu fi rostit toate cuvintele pe care acest text le cuprinde, acum, poate că tristeţea de a fi întârziat în mişcarea de ceasornic a vieţii, uitând că iubirea nu ne este dată pe vecie.

Ce este această intimitate, la care mă gândesc ori de câte ori scriu despre ea, ştiind că dacă voi înceta să scriu voi înceta să simt, la fel cum aş înceta să mai întrevăd culorile fericirii care a fost? Poate că însăşi privirea pe care mi-o arunc spre mine însumi, pentru a descoperi cum ea intră în mine, neştiută şi tremurătoare, la fel cum un vânt blând de toamnă intră prin ferestrele larg deschise, mângâind pe cei ce sunt prizonieri ai singurătăţii şi ai tristeţii.

Ce este această intimitate, la care mă gândesc ori de câte ori scriu despre ea, cu acea tenacitate pe care doar moartea o poate face să se nască în trupul vieţii, ca o intensă, nemărginită, aspră arsură? Poate că încercarea de a merge acolo unde a mers şi ea, poate că încercarea de a lumina un amurg care a fost şi amurgul ei, poate că încercarea de a găsi glasul în care să mai răsune vocea ei, poate că tremurul fotografiilor himerice din vis, ce restituie conturul corpului astral ce se mişcă la marginile lumii mele de carne.

Ce este această intimitate, la care mă gândesc ori de câte ori scriu despre ea, spre a strânge în cuvinte tot ceea ce cuvintele nu mai pot atinge ele însele? Poate că senzaţia de a fi , mereu, în afara şi înlăuntrul vieţii, senzaţia de a fi, mereu, în afara şi înlăuntrul timpului ale cărui minute se scurg, de parcă fiinţa mea se sparge şi fragmentele ei alunecă, prin fante şi culoare, către un improbabil domeniu al visării şi al reunirii eterice.

În această intimitate se află dragostea de dincolo de moarte şi se află doliul în care înaintez. În această intimitate se cuibăresc toate cioburile de culori şi de sunete din care mai pot reconstitui o viaţă care a fost. În această intimitate se strânge trecutul despre care ştiu, acum, că este singurul meu viitor, un viitor al dorului şi al reîntoarcerii, un viitor al contrapunctului nostalgic şi al îndepărtării. În această intimitate se adună întreaga materie din care se naşte textul în care mă aflu şi eu: nespusul ajunge până la mine şi devine magma pe care o domesticesc, stângaci, turnând-o în frazele paginilor mele.

În această intimitate o întrevăd pe ea, suspendată într-un anotimp al crepuscului blând: toate fotografiile sunt una şi toate zâmbetele ei se adună în acel zâmbet cu care a întâmpinat cea din urmă toamnă a ei. În această intimitate mă regăsesc şi spre această intimitate mă îndrept, în nopţile în care duhul tainic al timpurilor de altădată mă pătrunde şi mă învăluie, făcând să se stingă dorul, ca sub atingerea mâinii ei. În această intimitate suntem, din nou, împreună: durata se dilată şi timpul devine o întindere fără de capăt,o întindere de parfum purtată de boarea grădinilor noastre.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *