Interviu Evgheni Vodolazkin: „Literatura mea nu este corectă-politic“

Cărțile lui Evgheni Vodolazkin sunt traduse în peste 30 de ţări. În România, romanele sale au fost publicate exclusiv de Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”. În ordinea apariției lor: LaurSoloviov și LarionovAviatorul și Brisbane.

Cristian Pătrășconiu: Când ați citit cel mai recent povestirea Lunea curată a lui Bunin?

Evgheni Vodolazkin: Știți că e o piesă care îmi place foarte mult. Știu. Și dumneavoastră ați spus, public, aceasta de câteva ori. Am recitit foarte de curând Aleile întunecate, dar Lunea curată am citit-o ultima oară cu ceva vreme în urmă, acum vreo 10-15 ani. Dar, nu e mai puțin adevărat, acest text m-a marcat foarte mult, este unul dintre textele care mi-au plăcut foarte mult. De ce? – poate că vă întrebați. Poate pentru că aici, în „Lunea curată”, se văd foarte bine în acțiune aceste poluri ale naturii umane. Pe de o parte, polul carnal; pe de altă parte, polul spiritual. Orice om este alcătuit din aceste două părți. Lunea curată este un text foaret atașant. Încă un detaliu: în viață, desigur, ele nu se manifestă într-un asemenea contrast. Bunin, intenționat și într-un mod aparte, îmbină aceste două laturi ale existenței umane. Leskov are o povestire – Alungarea diavolului. Tematic, nu faptic, este foarte asemănătoare cu povestirea lui Bunin. La Leskov e vorba despre niște negustori care petrec o noapte întreagă într-o orgie, iar a doua zi, de dimineață, se duc la biserică. Între aceste două borne, două poluri se și desfășoară viața noastră.

„Ca să îți înțelegi timpul, cel mai bine este să ieși din el” – citatul vă aparține, domnule Vodolazkin. Cum faceți dumneavoastră, cum ieșiți din timp?

Apreciez foarte mult răspunsul lui J. Brodski la întrebarea cu privire la cum se simte – scriitor rus sau scriitor american. Brodski răspunde: eu sunt un om care trăiește în străinătate. Consider că acest răspuns este unul foarte profund. Și eu aș putea să răspund ca el; mi-ar plăcea să răspund la fel. Trebuie să ai în permanență o graniță, o limită – în raport cu timpul, cu un popor sau cu altul, cu societatea; doar atunci poți să îți exprimi, cu temei, o opinie cu privire la aceste lucruri. Deci, cum ies eu din timp, cum procedez eu? Unul din lucrurile pe care le urmăresc cu insistență este să încerc să nu fiu foarte prezent în viața socială. Nu mă interesează în mod special chestiunile care țin de viață politică, de viața socială. Din când în când sunt bucuros să ajut – atunci când cineva are nevoie de ajutor; dar, strict vorbind, aceasta nu este o participare consecventă la viața socială. Nu sunt implicat în grupuri, grupulețe, nu fac parte din găști; nu fac parte din nici un partid politic. Ca să rezum: sigur că este imposibil să mă desprind complet de viața socială; de altfel, nici nu mi-am propus vreodată așa ceva. Există, sigur, oameni care încearcă forme de escapism total – dar, cel mai adesea, așa ceva este doar un fel de joc. Dacă este să fiu și mai concret și să mă refer la ceea ce acum îmi permite să mă situez în afara graniței, aș adăuga și amănuntul, important, că nu fac parte din nicio rețea socială. Există ceva în rețelele sociale legat de numele meu – și eu știu de aceasta –, dar nu mă ocup eu de o asemenea prezență, un voluntar face aceasta pentru mine. În ce mă privește: nici măcar nu știu ce se scrie acolo.

Duc mai departe tema aceasta: a timpului & a înțelegerii. Ce apreciați că e mai natural, mai corect, mai adecvat pentru a înțelege lumea în care trăim – să o judecăm sau să intrăm mai adânc în noi înșine?

Începând cu o anumită vârstă, omul acumulează în el însuși atât de multe din această lume înconjură – toare, încât el poate să judece această lume aproape numai și numai uitându-se în interiorul său. O poate studia în el însuși.

Ce anume contează mai mult (poate chiar cel mai mult) pentru dumneavoastră: că sunteți rus sau că sunteți creștin?

Probabil: faptul că sunt creștin.

Mă bazam pe acest răspuns – el îmi face următoarea întrebare nu mai ușoară, dar mai limpede: în calitate de creștin, cum e timpul dumneavoastră, cum este timpul în care trăiți, pe care îl trăiți? Sau, și mai tranșant: în ce fel de timp trăiți?

(reflectează mai multe secunde) Eu încerc, pe cât îmi este mie accesibil să fac aceasta, să ies din timp. Și țin să subliniez: pe cât este posibil, pentru că, spuneam și mai înainte, e un demers extrem de dificil în sine. Dar încerc să nu uit de dimensiunea veșniciei și, tânjind spre această poziție – sub specie aeternitatis –, încerc să privesc timpul meu. Eu unul nu aș putea să spun că mă deranjează faptul că m-am trezit în acest timp, că s-a nimerit să mă nasc în acest timp. Un poet rus minunat, Alexander Kushner, a spus la un moment dat așa: vremurile nu se aleg; în ele trăiești și mori. Din moment ce vremea în care s-a născut un om e, pentru el, un dat, nu ai cum să alegi, nu ai cum să schimbi acea vreme. Este ca un exercițiu ale cărui condiții nu le-ai formulat tu, dar pe care poți să îl soluționezi într-un fel sau într-altul. Romanul meu, unul dintre ele – la Aviatorul mă refer – este în mare parte despre un om care a părăsit, nu din voia sa, dar a părăsit timpul său. În acest context, pare un detaliu fatalist; pare că e tragedie – fiindcă există sfere în care omul poate să aleagă și atunci se manifestă liberul lui arbitru, dar există și sfere, contexte în care omul nu are de ales. Și atunci când un om, dintr-un motiv sau altul, nimerește în această sferă în care nu are de ales, aceasta se transformă în ceva tragic. Pentru că orice ar face, e foarte greu să rezolvi o astfel de situație într-un mod pozitiv. Aproape la fel ca în tragedia antică.

Poate exista, nu-i așa, și o lecție, o pedagogie a unor situații de acest tip?

Există tragedii care au anumite lecții și care ne învață, dar sunt altele care, pur și simplu, ne omoară. Și noi considerăm, nu-i așa, că tot ce nu ne omoară, ne învață ceva…

Ieși din timp prin literatură? E aceasta o modalitate de a ieși din timp?

Este. Pentru mine, e dincolo de dubiu aceasta. Probabil cel mai important mod de a ieși din timp și cel mai înalt este credința. Dar și literatura are propriile sale pârghii care îți permit să ieși din timp. În primul rând, dacă avem de-a face cu un text de calitate, el durează, se așază în noi și lucrează în noi. Și dialogul cu scriitorul continuă chiar și după ce scriitorul nu mai există. Aceasta este o latură. O alta: scriitorul anticipează acest lucru. Și o parte din spusele sale nu sunt destinate contemporanilor săi. Scriitorul poartă un dialog și cu cei care vor veni mai târziu; mai târziu mai ales în sensul – după ce el va muri. O problemă și o discuție e, desigur, dacă aceia care vor veni mai târziu vor dori să aibă un dialog cu un scriitor care nu mai e. Însă scriitorul mizează pe aceasta. Îmi amintesc ceva care e legat de Romain Gary. E o poveste cunoscută. Mama lui murea, a scris câteva sute de scrisori.

Promisiunea zorilor… E o carte despre aceasta.

Exact. Le-a scris și a rugat ca acestea să îi fie trimise, dar în așa fel încât Romain Gary să nu afle că ea a murit. El era pe front și ea nu dorea ca fiul ei să fie cuprins de disperare, în timp ce se afla în război. Până la finalul războiului, Romain Gary continua să primească aceste scrisori, fără să știe că mama lui a murit. Ceva asemănător face și scriitorul – trimite „scrisori” de acest fel…

Când e vorba de timp, adesea poate fi vorba și de spațiu. Vreau să vă întreb câte ceva în acest sens – pe care nu aș vrea să le citiți într-o cheie politică. Mai întâi: e, pentru dumneavoastră, cea mai bună așezare, cea mai adecvată întemeiere să locuiți în Rusia?

Am avut de-a lungul timpului mai multe posibilități să trăiesc și să lucrez în Occident. Au fost oportunități reale, mari. Dar nu am profitat de ele. Și aceasta nu pentru că aș fi un patriot înflăcărat care nu poate să trăiască o zi în afara țării sale. Eu iubesc, desigur, Rusia – dar o iubesc, în primul rând, din punctul de vedere al culturii. Probabil, aș fi putut să trăiesc și în alte locuri. Dar, în această privință, se declanșează un mecanism aparte. Să vă spun ceva destul de personal: dacă nu aș fi trăit cinci ani în Germania, poate că, la un moment dat, chiar aș fi plecat din Rusia. Dar tocmai viața în Germania – o țară minunată, cu un nivel de trai extrem de confortabil, o lume foarte prietenoasă – m-a convins de faptul că o plecare este imposibilă. Pentru că poți să înveți o limbă străină, poți să înțelegi ce se întâmplă într-o țară străină, cum funcționează lucrurile. Dar nu poți să devii de-al locului în nicio altă țară. Eu nu-mi propun neapărat să fiu „de-al locului” undeva anume, însă este vorba totuși de simpla existență. Când vorbești cu accent într-o limbă străină, parcă devii cu două dimensiuni mai mic. Uneori chiar devii mai comic; în orice literatură există tipul străinului ridicol care pune toate verbele la infinitiv și toate substantivele la nominativ. Eu nu am vrut să devin acel străin. Mai e ceva: când trăiesc în Rusia, pot să nu mă gândesc la foarte multe lucruri. Între altele: pot să nu mă gândesc la limbă și pot să nu mă gândesc la stereotipurile de comportament. Mă repet puțin: poți să înveți la perfecție o limbă străină și totuși să rămâi, în bună măsură, în afara societății. Fiindcă fiecare cuvânt din acea limbă se asociază cu un anumit gest, cu o anumită expresie a feței – și toate acestea se învață mult mai greu decât limba propriu-zisă. Eu recunosc rușii pe stradă, în străinătate, chiar și fără să îi aud vorbind. Îi recunosc după felul în care merg, după felul în care se întorc pe stradă, după felul în care se uită la semafor. Nu degeaba se spune că naționalitatea este un cumul al unor stereotipuri comportamentale. Cum spuneam, nu vreau să fiu de-al locului într-un loc anume, pentru că eu, de fapt, nu vreau să atrag atenția. Nu vreau să fiu în permanență acel om care e altfel decât ceilalți. Sunt un om care tinde, de fapt, către o viață cât mai puțin vizibilă, la limită, către o viață invizibilă. Dacă aș fi străin undeva, aș atrage în permanență atenția. Oamenii se așteaptă ca tu să fii bun, foarte bun în ceva. Dar mie nu îmi place să demonstrez nimic. Și aceasta – exact ce spuneam despre a demonstra că ești foarte bun – se manifestă la absolut toate nivelurile vieții în străinătate. De pildă: ești în străinătate și vine un instalator. Începi să vorbești cu el și el începe să se uite ciudat la tine, să îți corecteze cuvintele, în loc să repare problema. Un instalator rus nu poate să îmi facă una ca asta (râde).

Pentru ceea ce am numi condiția de scriitor: vă ajută sau oarecum vă încurcă faptul că sunteți rus?

Nici nu mă ajută, nici nu mă încurcă. Citândul pe Maiakovski – aș fi putut să fiu un negru bătrân și să scriu exact ceea ce scriu acum. Aceasta este doar o „haină” pe care o port la un moment dat, o anumită linie a experienței pe care o am, pe care poate să o aibă cineva, un rol. Așa cum am mai sugerat în ceea ce am spus și mai înainte, pentru că pe mine mă interesează, mai ales, nu existența cotidiană, ci nivelul metafizic, aș fi putut, fără nici o problemă, să fiu de orice naționalitate, indiferent unde m-aș fi născut. Pe de altă parte, poate că, în cazul Rusiei, „materialul” cu care lucrez poate să fie mai bogat, mai ofertant. Metaforic vorbind: există aici, la noi, anumite „crăpături” la suprafață, prin care iese o anumită cantitate de „lavă”, pe care ai posibilitatea să o studiezi, câtă vreme în țările occidentale, lucrurile s-au întărit, deja s-a format „bazaltul”.

Iată unde am vrut să ajung: „sindromului” Tolstoievski – cum îi faceți față?

(râde). Înțeleg unde bate întrebarea dumneavoastră… În tinerețe, într-adevăr, mă întrebam ce mai pot să fac după Tolstoievski, după Tolstoi și Dostoievski. Chiar și acum scriitorii ruși mai sunt întrebați: ce e și cu dumneavoastră, după Tolstoi și Dostoievski. E, desigur, o întrebare; dar, pentru mine, aceasta este o întrebare depășită. Da, Dostoievski – și Tolstoi, în alt fel – studiază, scrie despre problema luptei dintre Bine și Rău. Dar astăzi, totuși, problema se pune altfel. Una dintre dimensiunile esențiale ale acestei probleme, în termenii în care se „așază” ea astăzi, e aceea că nu mai e clar unde e binele și unde e răul; este, iată, o problemă în problemă. Ceea ce avem acum „pe masa de discuție” este o problemă cu care, în epoca lui, Dostoievski, pur și simplu, nu se confrunta; etica, morala erau universale. Astăzi, bunăoară, aceleași date sunt interpretate în mod radical diferit de posturi de televiziune diferite. Apoi, în ziua de astăzi, noi interpretăm în mod complet diferit nu doar prezentul, noi schimbăm și trecutul. Trăim într-un trecut imprevizibil. Ca să spun cu alte cuvinte: acum, mi se pare că literatura – și ea, dar nu numai ea, de fapt – se confruntă cu niște probleme incredibil de complexe. Sunt probleme cu care Tolstoi și Dostoievski nu se confruntau. Și, în legătură cu aceste probleme, ceea ce eu cred este că, deocamdată cel puțin, literatura nu reușește să le facă față.

Când apreciați că e nedreaptă percepția – venită dinspre Occident sau de oriunde dinafara Rusiei – în legătură cu ce fac scriitorii ruși?

Nu e o întrebare deloc ușoară…

De fapt, aluzia mea este la următorul detaliu: de ce, în evaluare/apreciere așa de tentantă „acroșa” aceasta politică, politizantă?

Astfel de situații există, dar mi s-ar părea prea puțin, mi s-ar părea ciudat să ne oprim asupra lor. Consider că astfel de probleme – care, repet, există – țin de autorități, de presă. Presa, care este, în bună măsură, un instrument al puterii cam în orice țară. Din punctul meu de vedere, unul verificat în foarte multe ocazii, cititorii nu cad în această capcană. Eu am peste tot acolo unde au ajuns cărțile mele o multitudine de relații minunate cu cititorii. Și mai ales în România.

Vă alintați puțin…

Nu. Relația mea cu cititorii din România este cu adevărat specială și foarte caldă. Nu e un compli – ment, eu nu spun aceasta în fiecare țară, chiar așa stau lucrurile: eu simt foarte bine cititorul român și îl iubesc cu adevărat, în mod autentic. În ultimii cinci ani, tot vin în România și am dialoguri în diferite orașe cu cititorii români; și am parte de acest feed-back permanent din partea lor, această vibrație foarte plăcută, onorantă. În ceea ce privește nivelul oficial, nu am întâmpinat niciodată vreo problemă, nici în România și niciunde altundeva. Însă, cum vă spuneam, acesta nu este pentru mine un nivel care să mă preocupe. Cel mai important pentru mine este cititorul. Ca să revin la ceea ce dumneavoastră numeați „aluzie politică”, da, trebuie să recunosc că există o anumită atitudine față de Rusia și chiar și față de scriitorii ruși; o atitudine, așa, mai complicată, mai problematică. Manifestările oficiale ale Rusiei, chiar și manifestările culturale au parte, adesea, de această „privire”: că sunt „toxice”. În această logică: mai bine „să nu te legi la cap cu așa ceva”, mai bine să nu ai de-a face cu asta. În ce mă privește, regret că se întâmplă aceasta. Acest „câmp informațional” negativ în care a ajuns să fie Rusia, e o perspectivă, din punctul meu de vedere, adesea mitologizat. Această stare de fapt îmi provoacă, în mod real, un sentiment de regret. Văd aceasta, mai degrabă văd cu vederea periferică, nu mă simt confortabil cu această stare de lucruri, dar, încă o dată, nu e o preocupare esențială pentru mine, nu e ceva care mă bruiază de la ceea ce am eu cu adevărat de făcut.

Literatura pe care o faceți este – ca să folosesc un registru al comparațiilor foarte la zi – „corectă politic”?

Eu funcționez în afara acestui concept. Literatura mea nu este corectă-politic. De altfel, literatura nu trebuie să se alinieze corectitudinii politice. Corectitudinea politică este, pe undeva, un fel de Inchiziție virtuală. Omul nu are nevoie astăzi de această nouă Inchiziție.

Cum nu ați vrea să fie, niciodată și sub nici o formă, literatura dumneavoastră? În sine și în privința receptării, vreau să spun…

În primul rând, cred că nu aș vrea să devină etnografică. Am în vedere, mai precis, următorul aspect: îmi displace profund atunci când religia devine o subdiviziune a etnografiei. Și nu îmi place nici când același rol i se rezervă literaturii. Dacă Dostoievski se rezuma la descrierea portului popular, nimeni nu l-ar mai fi citit în Occident. Sigur, poate că el descrie ceva în genul acesta, dar pentru el e ceva care nu e, de fapt, fundamental. El se uită la acele lucruri, la acele ființe, la acele fapte care îi fac pe oamenii din întreaga lume să râdă și să plângă. Și prin aceasta este interesant.

Ați spus cândva despre scris că acesta este un dar, în sens biblic. Ce înseamnă aceasta, cum să „citim” o asemenea afirmație?

Iată cum: mă refeream, mai exact, la parabola biblică a talanților, a înmulțirii talanților. Talant, în limba noastră, în limba rusă, e același cuvânt și pentru moneda ca atare, dar și pentru talent. Eu consider că omul primește un dar. Un dar sau altul. Și, într-adevăr, este important să îl înmulțești. Sigur, aceasta este o metaforă care trimite la discursul de tip financiar; ea vine din Orient, unde avea un sens foarte precis. Dar ea are sens și pentru omul contemporan. Mie îmi place foarte mult această idee. Dacă ai primit niște bani, încearcă să îi folosești cu cap, astfel încât să îți aducă o bogăție; în cazul de față, mai ales, desigur, o bogăție spirituală. De aceea: scrisul este un dar pe care trebuie să îl înmulțim. Ca să ne îmbogățim.

Să scrii, să scriem, de acord. Dar să scrii oricum?

Nicidecum. Nici nu trebuie să scrii mai mult, doar ca volum. Și, da, există oameni care, pierzân-duși energia scriitoricească, ajung să scrie înfiorător de mult. Tot așa cum oamenii care nu au nimic de spus încep să vorbească la nesfârșit. Acestea nu sunt situații în care cantitatea se transformă în calitate. Despre scris și, de fapt, nu numai despre scris: trebuie să te iei pe tine însuți foarte în serios. Adesea e ca în sport: atunci când un sportiv simte că își iese din formă, el începe să se antreneze. Și, până la un anumit punct, aceasta chiar îl ajută. Ce-i drept, ca sportiv, dacă ai trecut de 40 de ani, ca să nu mai zic dacă ai trecut de 50 de ani, antrenamentele nu te mai ajută cine știe ce. Dar și într-o astfel de situație, el poate să facă pasul corect, dacă se antrenează așa cum se cuvine. Sau poate să facă mutarea corectă, în alt sens – poate să anunțe că se retrage.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii demn, să fii curajos, să fii liber în literatură?

Cred că răspunsul nu este, nu trebuie să fie complicat: să scrii ceea ce consideri că trebuie să scrii. Este acea situație în care nu consideri neapărat important ce cred vecinii, autoritățile, colegii de meserie sau altcineva. Din punctul meu de vedere, scriitorul rus are această posibilitate. Uneori, împreună cu colegii de breaslă, discutăm aceste chestiuni, inclusiv chestiunea libertății de exprimare. La asemenea discuții participă și scriitori apolitici, dar și scriitori mai apropiați de valorile opoziției. Și concluzia la care ajungem este că, în momentul de față, putem spune absolut orice. Eu nu încerc prin aceasta să devin un fel de avocat al cauzelor de acest fel sau vreun avocat al cuiva anume. Nici nu știu ce a provocat, de altfel, o atare situație. Poate că aceasta are de-a face cu faptul că influența scriitorilor asupra societății începe să scadă, nu mai e la așa de mare preț precum se întâmpla pe vremuri. O să vă spun ceva care pare șocant: poate că, într-un anumit sens, scriitorii ruși sunt mai liberi decât colegii lor din Occident sau decât mulți dintre colegii lor din Occident. Pentru că acolo, în Vest, există această corectitudine politică. Sunt de acord că, pentru a nu face o nedreptate, trebuie să îți măsori cuvintele – și, la modul ideal, poate că la așa ceva se referă corectitudinea politică. Dar atunci când această corectitudine politică se transformă într-o demagogie, într-o sperietoare, ea devine un mijloc de cenzură. Și în Rusia, această cenzură nu există. Nu în sensul că rușii și-ar permite niște exprimări necuvenite; scriitorii ruși sunt, de regulă, destul de precauți în exprimările lor. Dar pe ei nu îi trage totuși nimeni de mânecă, în sensul mecanismelor corectitudinii politice. Există lucruri care sunt reglementate de simțul natural, moral al fiecărui om și de acest „compas moral” al societății; nu cred că este nevoie de stigmatizare și de suprareglementare. Un detaliu colateral: în Rusia se scrie pe cărți 14+, 16+, 18+. La un moment dat, o tânără a trimis o scrisoare în care reclama faptul că nu i se permite să cumpere o carte de J. Brodski, fiindcă pe ea scria 18+. À propos, pe Noul Testament, a scris cineva 16+. M-am simțit dator moralmente să iau o poziție împotriva acestui fenomen. Și, de fapt, nu doar eu. Urmarea e că, la nivel oficial, vor fi adoptate acte normative care vor face ca asemenea mențiuni să nu fie valabile decât, cel mult, cu titlu de recomandări. Am dat acest exemplu pentru că e o analogie cu condiția corectitudinii politice. Faptul că societatea noastră – de la liderii de opinie până la decidenții politici – a reacționat critic față de aceste mențiuni despre care vorbeam mai înainte a fost dublat și cu argumentul că este înjositor să interzici cuiva să citească o carte sau alta.

Evgheni Vodolazkin a fost unul dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) din anul 2019. Dialogul de față a fost realizat cu prilejul acelei vizite în România a scriitorului rus. Autorul interviului mulțumește organizatorilor FILTM pentru oportunitatea oferită.

notă: interviu publicat, în premieră, în revista ROMÂNIA LITERARĂ

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *