Brâncuși

Traiectoria biografică ni-l recomandă ca pe un om sincer și perseverent. Ca să își afle cursul, a trebuit să străbată vămile pământului și să se retragă într-o schivnicie care îi multiplica gândurile și mâinile în ecouri. Numai printr-un sacrificiu complet adus Operei, deconspira el mai târziu, „experiența individului se trezește și se transformă în act spiritual ˮ – și aceasta pentru că „arta este o taină, e o credință, iar nicidecum o formulăˮ ; în sfârșit, auzind-o, sculptorul și-a cuprins nota în căușul palmelor și a pornit să o răsucească, așa cum făcea, odinioară, cu fuioarele de cânepă, pe prispa Hobiței – și a transmis-o mai departe, în tempoul quasi-hieratic al dălții și al bardei țărănești.

Șlefuită din materie onirică, fiecare lucrare a sa tinde să dezvăluie „năzuințeˮ obscure ale pietrei – sub a căror seducție evoluează artistul. Așa cum părintele li se desparte de lumea convențiilor, sculpturile lui ignoră narativul, ilustrația impresionistă, tind a se retrage într-o sală a cristalelor, într-un Acasă al eufoniei abstracte. Privindu-i operele -care ni se oferă, precum semnele unui zodiac, pe tapiseria generală a Binelui și Răului – Geneza, Dragostea, Eterna Reîntoarcere, etc. – devenim martorii unui proces prin care sensibilitatea artistică străbate filtrul intelectului, într-un sens simplificator, ad radices, într-un soi de reamintire a virginității percepției.

Din păcate, cei care l-au acuzat de limitare tematică nu i-au recunoscut, în variantele lucrărilor, nici sepalele propriului Lotus estetic, nici etapele carierei sale existențiale – căci arta este viață, este timp, credea Brâncuși, iar opera cea mai importantă a fiecăruia dintre noi este propriul sine. Cu smerenia celui care împlinește un act de cult și cu energia profetului unui adevăr personal, sculptorul hirsut din Montparnasse a rupt, prin fiecare lucrare, câte o clipă timpului și câte o bucurie ; „în artă, ceea ce importă este bucuriaˮ, repeta el, conștient că lasă în urmă o fereastră către Frumusețea simetrică a lumii, în care ne împlinim ecuația kosmică.

A fost odată ca niciodată un sculptor- vrăjitor, a cărui vorba o mai putem auzi și astăzi, în șuieratul teslei și în vibrația fibrei vegetale și pe care l-am putea celebra dansând, atunci când Anul, ca o Pasăre Măiastră, învie din propria moarte.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *