Îndrăgostirea de Truffaut este indrăgostirea de cinematograful însuşi şi de puterea sa miraculoasă: în energia sa se amestecă graţia, melancolia, privirea vizionară şi arta de a spune poveşti care durează. Critic de film şi renovator al filmului, Truffaut înseamnă, ca parte a “noului val”, despărţirea, definitivă, de academismul sterp al montărilor insipide.
I se datorează lui Truffaut un exerciţiu unic în istoria artei pe care a apărat-o şi a ilustrat-o. Biografia întinsă pe aproape două decenii a lui Antoine Doinel este omagiul inchinat nu doar unei părţi din viaţa sa, ci şi complexităţii de arclechin infatigabil descoperite în geniul actoricesc al lui Jean- Pierre Léaud. În fiecare dintre segmentele acestui ciclu romanesc, viziunea lui Truffaut sfidează locurile comune şi aduce înspre cinematograf polifonia mitică a literaturii. Şi cine ar putea uita, vreodată, cadrul de final din “ Les 400 cents coups”, cu a sa încremenire enigmatică, sau dragostea stranie şi balzaciană care îi uneşte pe Doinel şi pe muza sa ( o rafinat-ironică Delphine Seyrig ) ? Antoine Doinel este expresia imaginaţiei de scriitor a lui Truffaut: textul său se încarcă de complexitatea nuanţelor şi de nespusul tăcerilor din paginile albe.
Dragostea a fost ,pentru Truffaut, unul dintre semnele himerice pe care le-a urmărit, până la capăt, înţelegând, că, dincolo de vraja ei, se află o teribilă suferinţă şi tentaţia morţii. Şi poate că de aceea, în economia operei sale, pasiunea deţine un loc central, căci în jurul ei se organizează o întreagă filosofie a sentimentelor. Există, la Truffaut, o dragoste care devoră şi care distruge, o dragoste care îi încadrează opera, pornind de la “ La peau douce ” şi încheindu-se cu tragica “La femme d’â côté”. Există şi o dragoste care se înscrie în caruselul de clipe al vieţii, spre a aluneca în abis, precum în cadrele din “ Jules et Jim”. Există o dragoste care răneşte şi care atrage în infern pe cel care nu îi pot rezista, ca în “ Sirena de pe Mississipi”, după cum aceeaşi dragoste poate hrăni răzbunarea ce atinge intensitatea mitului antic, precum în “ La mariée était en noir”. Există şi dragostea ce se invecinează cu nebunia, ca în emoţionanta istorie a lui Adele H . Există, în cele din urmă, dragostea ce , îmblânzită de tandreţe şi de ironie galantă, învinge oroarea istoriei, ca în “ Ultimul metro”.
Claviatura lui Truffaut a fost una impresionantă prin capacitatea ei de a trezi tonurile de emoţie stilistică. În “ La nuit américaine”, filmul în film devine ocazia de a elogia filmul însuşi. În “L’enfant sauvage”,rigoarea antropologică se suprapune peste vitalitatea poetică. În “ La chambre verte”, sobrietatea tragică a regizorului se întâlneşte cu severitatea dramatică a actorului Truffaut , în această evocare a umbrelor Marelui Război.
Truffaut întră în legenda cinematografului pe care l-a iubit , fără ezitare şi cu pasiune adolescentină. Substanţa sa de luminoasă generozitate a inspirat pe cei care, asemenea lui Steven Spielberg, au învăţat să viseze visând visele sale: prezenţa lui Truffaut în epopeea întâlnirii cu cei de dincolo de stele este semnul acestei vitalităţi. Îndrăgostirea de Truffaut nu poate trece, niciodată: asemeni literaturii, cinematograful său devine parte din propria noastră materie intimă a reveriei. ( Ioan Stanomir)
