Ion Pillat mãrturisea, în paginile Unui jurnal de varã din 1942, cã Miorcanii îi dãdeau sentimentul statorniciei, împãcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întãritã de frumuseţea arborilor seculari care îi strãjuiau parcul, de liniştea seninã a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi gãsiserã reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi care scriau şi îşi citeau din creaţiile proprii, stimulându-se reciproc. În casã se afla o superbã bibliotecã. Proprietarul ei ştia locul fiecãrei cãrţi pe raft şi în arhiva familiei s-a pãstrat lista volumelor din acea bibliotecã, unde se preciza şi poziţia lor.
Dinu Pillat a cunoscut în copilãrie şi adolescenţã farmecul Miorcanilor. În corespondenţa cu familia, Pia, sora lui, a povestit şi ea, despre schimbãrile dramatice prin care a trecut conacul, de la atmosfera idilic-pastoralã, desprinsã parcã dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţialã, dupã Primul Rãzboi Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, nãscutã Brãtianu.
Dinu Pillat a trãit drama pierderii şi a distrugerii locului care tatãlui sãu i se pãruse nemuritor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dãinuire s-a risipit cu totul în anii celui de al Doilea Rãzboi Mondial şi dupã, când arborii au fost tãiaţi, obiectele şi mobilierul – furate. Dupã venirea comuniştilor, conacul şi parcul au fost rechiziţionate, iar cãrţile din biblioteca poetului au fost arse în curte, focul fiind aprins de sãteni pentru pârjolirea porcilor.
Pentru mine, Miorcanii erau o locaţie vagã, evocatã de bunicul meu în poeme ca “Aci sosi pe vremuri”, “Scrisoare de la Miorcani” şi în multe alte creaţii lirice care au imortalizat atmosfera romanticã a parcului şi a conacului de altãdatã. În casa din Bucureşti a bunicii materne, Ecaterina Filipescu, în care am copilãrit, mai existau douã tablouri “Interior la Miorcani” şi “Ion Pillat la Miorcani”, pictate de bunica mea paternã, artista Maria Pillat-Brateş, soţia poetului. În aceste tablouri mi-era drag sã intru, închipuindu-mi cã mã pot plimba imaginar într-o lume necunoscutã şi totuşi atât de familiarã mie.
Abia în 1970, s-a ivit prilejul sã îl însoţesc pe tatãl meu la o sãrbãtorire organizatã la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de culturã din Botoşani. Atunci am fost gãzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu pãrintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniserã sã îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 pânã în 90, s-au organizat sãrbãtoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat, şi cu mine am adus cãrţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcãtuirea unui muzeu al familiei Pillat, în casa administraţiei, deoarece conacul fusese transformat în casã de naşteri pentru sãtenii din Miorcani.
În primãvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primate cu ostilitate de cãtre autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva sã revendicãm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai fãcut nici o sãrbãtorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cãrţile au fost împrãştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici pânã astãzi vinovaţii, a reuşit sã recupereze doar o piesã de mobilier, câteva tablouri şi fotografii care se aflã într-un depozit al Muzeului de culturã din Botoşani.
Îngrozite de acest fapt, în 2003, mama mea şi cu mine am hotãrât sã donãm Mitropoliei Moldovei conacul şi parcul, nãdãjduind cã Biserica va apãra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastoralã. Din pãcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum speram. Conacul e într-o continuã degradare, ploaia pãtrunde prin acoperiş, iar înãuntru, preotul satului a îngãduit deschiderea unui atelier de tâmplãrie care agraveazã stabilitatea fizicã a clãdirii, declaratã monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii pot vedea câteva poze ale familiei Pillat. Atât şi nimic mai mult.
La insistenţele mele, IPS Mitropolitul Teofan a înaintat Centrului de investiţii din Bucureşti o solicitare de fonduri pentru repararea conacului, solicitare care deocamdatã nu a primit nici un rãspuns. Pentru mine Miorcanii sunt o ranã vie. Dacã aş fi avut bani, aş fi reparat, singurã, aşezarea, fãrã sã cer ajutorul nimãnui şi aş fi fãcut acolo un centru cultural “Ion Pillat”. Dar se pare cã nimãnui astãzi nu-i mai pasã de moştenirile trecutului nostru.
