Mascați și personaje

Prin forța împrejurărilor naționale și mondiale, vom purta măști încă o bună bucată de timp, ceea ce nu e rău indiferent de guițări, croncănituri  și alte onomatopee antropologice contestatare; dacă se și stabilizează la un preț rezonabil și nu la  nostalgica gratuitate, va fi iarăși bine. Masca am luat-o de la francezi (masque) sau de la germani (Maske) sau poate și de la unii și de la alții; regățenii de la hexagonarzi, transilvănenii și bănățenii de la nemți. Fără dubiu masca ne duce la teatru, astfel că avem șanse să devenim personaje, adică personaj colectiv precum în Răscoala lui Rebreanu, de exemplu.  Asta înseamnă însă că nu prea vom (mai) avea identitate individuală, fiind mai curând mascați; pentru că personajul, deși într-adevăr purtător de mască, e mai mult decât  atât; substantivul latin persona, mască a actorului nici nu era la preț unic, nici nu uniformiza purtătorii, ci avea de la început cel puțin două variante: persona tragica masca actorului de tragedie (cu extremitățile bucale lăsate),  persona comica masca actorului de comedie (cu aceleași extremități ridicate). Mai apoi la romani se diversifică în funcție de rol în masca parazitului, a codoșului și altele. Pentru a înțelege mai bine rolul măștii, a personalizării, etimologic judecând, trebuie subliniat că ea avea și un rol tehnic nu doar sugestiv: dintre etimologiile vehiculate în timp, lăsând de o parte fanteziile cu trimiteri etrusco- eline, cea mai rezonabilă și motivată e cea raportată la verbul latin personare, a răsuna, a da drumul glasului, a face să răsune; iar aceasta pentru că măștile clasice erau confecționate din lemn scobit, scoarță uscată scobită și căptușită uneori cu plăcuțe metalice pentru  a amplifica vocea actorului; împreună cu arhitectonica acustică a teatrului rezulta o audiție impecabilă verificabilă și azi la Verona în cadrul festivalului de operă (nu în acest an), chiar și fără mască. Desigur că atât substantivul cât și verbul răsunării evoluează încă în latină. 

Persona devine și persoană, rol, personaj, personalitate, cu derivatul personal; de reținut adjectivul personatus (3) mascat, deghizat și sintagma senecană  personata felicitas fericire aparentă, înșelătoare. Ar mai fi de reținut de la eternul Tacitus observația mereu contemporană plebs Urbis personabat  certis modis plausuque composito, adică plebea din Roma aclama cu anumite sloganuri și aplauda în cadență (nu contează pe vremea cui…).

Prin urmare, neputând face abstracție de cele arătate, vom accepta că o personalitate  puternică e în fapt o persona  protectoare, iar purtătorul, indiferent de accepțiunea răsunătoarei, spre a fi mai convingător, poate fi cunoscut cu adevărat doar prin depersonalizare, constatând ce e dincolo de mască; inchizitorial cugetând, după  ce am constatat  interogativ „de ce omul acesta nu mai are curaj să mintă?”

Deci: având noi măști de unitară aparență, colectivizatoare adică, nu se pune problema personalizării, implicit a depersonalizării; mai neplăcut e faptul că putem fi de-mascați printr-o decizie guvernamentală. Ce va urma? O recunoaștere a semenilor. Desigur nu înseamnă că vom înlătura și ceara de pe chip, devenind sine cera  adică sinceri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *