Interviu Guzel Iahina: „Singuri decidem ce facem cu iubirea – dacă o transformăm sau nu în lanțuri față de persoana iubită”

Copiii de pe Volga e al doilea roman al lui Guzel Iahina. Ca și primul roman, Zuleiha deschide ochii, și cel de-al doilea e un „fenomen“ de critică și de piață pentru literatura rusă actuală. Cărțile lui Guzel Iahina sunt traduse deja în peste 40 de țări; în românește, ele apar la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“.

Cristian Pătrășconiu: De ce simțiți nevoia să mergeți mult în spate, în istorie? Un secol, iată, la ambele dumneavastră romane? Ce e acolo atât de fascinant pentru dumneavoastră?

Guzel Iahina: Din punctul meu de vedere, romanul istoric rusesc contemporan are o dublă funcție. În afara faptului care ține de cunoașterea pur și simplu a ceva – aceasta e o sarcină importantă, dar nu principală (până la urmă, se poate citi și un simplu manual) –, romanul istoric de azi a preluat și unele scopuri psiho-terapeutice. E vorba și de o „prelucrare“ a traumelor sociale din trecutul sovietic, dar e vorba și de a crea și a menține relații între generații. Mulți dintre noi știm foarte puține despre generațiile de dinainte: ori din pricina evenimentelor tra gice din prima jumătate a secolului trecut, care au dus la întreruperea sau la devierea legătu rilor familiale, ori din cauza tăcerii generației care a prins primii ani ai puterii sovietice (nu degeaba aceasta este numită „generația care tace“).

Acești oameni au fost nevoiți să suporte și Revoluția din 1917, și Războiul Civil, și dezastrul de după Război, și Marea Foamete din 1921, și Marea Foamete din 1933, și represiunile staliniste, și Al Doilea Război Mondial… Au fost nevoiți să suporte și au tăcut. Bunicul meu, de exemplu, a fost 4 ani pe front în Al Doilea Război Mondial. Până la sfârșitul vieții nu mi-a povestit nici un cuvânt despre război. Nu a vrut? Nu putea? Alegând să tacă, probabil că intenționa să mă apare sau să se apere în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat. Doar acum înțeleg cu adevărat cât e de păcat că bunicul a tăcut.

Descoperind tot mai multe despre primii ani sovietici, putem să îi simțim mai bine pe părinții și pe bunicii noștri. E ca și cum am deschide mai larg o fereastră către trecut. S-a scris foarte mult despre acea perioadă, dar nu foarte multe dintre aceste scrieri erau în spiritul adevărului.

Tăcerea generațiilor anterioare, cu scopul benefic de a-și proteja copiii, este una dintre principalele teme ale romanului meu Copiii de pe Volga.

Pentru mine era important să creez o poveste care ar fi „lucrat“ instantaneu pe mai multe niveluri. În primul rând, o poveste melodramatică despre „un om mic“ – despre un profesor care a întâlnit, la o vârstă a maturității, prima sa iubire. Și care rămâne de unul singur, cu un copil nou-născut în brațe. E un destin tragic – și în raport cu femeia pe care o iubea, și în raport cu acest copil. Această poveste va fi înțeleasă de multă lume. Pe de altă parte, mi-am dorit ca romanul să aibă un strat etnografic; am vrut să povestesc clar despre cultura nemților din regiunea de pe Volga, despre istoria lor. Am vrut, de asemenea, să existe și un nivel istorico-politic, în care să fie vorba despre viața Republicii germanilor de pe Volga în cadrul URSS; despre relațiile între nemții de aici și conducătorul țării, „Tătucul popoarelor“, Stalin. Am vrut ca aceste straturi să se împletească într-un fel armonios, în așa fel încât fiecare cititor să găsească acea linie narativă care îi este cea mai apropiată sufletește.

Și, legat de întrebarea anterioară, de ce, pentru marile dumneavoastră personaje – și în romanul cel nou și în cel de debut –, Istoria Mare este de neocolit?

Această „respirație“ a Marii Istorii e foarte importantă pentru mine. Adesea, mă străduiesc să o fac sesizabilă în textele mele. E provocator să creezi un roman folosind material istoric, fundamentându-l pe fapte exacte și pe cifre, dar totodată să descrii și povestea umană, nelegată de un eveniment concret sau de o geografie anume. În romanul de debut („Zuleiha deschide ochii“), am descris confruntarea dintre puterea sovietică și tăranii înstăriți și deportarea acestor țărani în Siberia. Dar, totodată, am intenționat să scriu și ceva dincolo de un timp anume, povestea unei femei care se „mută“ dintr-un trecut arhaic în perioada modernă, eliberându-se de mitologia originilor sale. În „Copiii de pe Volga“, am descris soarta tragică a nemților din timpurile sovietice și, totodată, am povestit despre un om care încearcă să evadeze din timpul său, să fugă din fața istoriei, să îi ascundă pe „copiii“ săi.

Bach, eroul principal din cartea dvs., e și un „Der Bach“ (un pârău) a cărui viață curge pe lângă un mare fluviu (Volga, desigur)?

E fix așa cum spuneți. Bach – „pârău“, da – este unul dintre multele mii de pârâuri care se revarsă în Volga, unul dintre multele mii de nemți din Rusia care au trăit aproape două secole pe Volga, care au iubit această regiune și pentru care ea a fost „patria“ lor.

Volga e Istoria Mare?

Absolut corect. La început, e doar un fluviu; dar e unul foarte important pentru toate personajele: de altfel, cu acest cuvânt – Volga – începe și romanul. Și se termină cu capitolul „În apele Volgăi“. Volga ba abia se ivește într-o priveliște de la o fereastră, ba răsună în cântecele, în zicerile și în proverbele oamenilor de acolo. Volga dă de mâncare, slujește drept izvor de inspirație, e prietenă și amică, e un ghid pentru viață. Se poate spune că Volga este un erou important al romanului. Către final, ea se transformă deja într-un simbol – al timpului și al istoriei. Bach și-a petrecut toată viața ascunzându-se de realitatea istorică, în partea înaltă a Volgăi, într-o zonă mai ferită. În ultimul capitol, eroul e nevoit să cadă în Volga și, prin aceasta, să devină o parte a ei, ca și cum s-ar fi unit cu ea. Mica istorie care se unește cu Marea Istorie. Și, astfel, devine o parte din marea istorie a propriei țări.

Bach e, așadar, istoria mică?

Se poate spune și așa. Doream să scriu un roman unde Istoria Mare împinge, dezvoltă și devine un catalizator pentru „istoria mică“ – o istorie a unui erou mic, anonim. O istorie unde evenimentele istorice provoacă drame acestor oameni mici. E interesant să „croșetezi“ un astfel de scenariu narativ unde ambele istorii – cea mică și cea Mare – se întrepătrund.

Și atunci: cine sunt „copiii mei“? Ce înseamnă, la modul subtil, sintagma pe care ați ales-o pentru a da un titlu de roman? Ai cui sunt „copiii“?

„Copiii mei! Vă primesc sub aripa patriei noastre!“ – cu astfel de chemare s-a adresat Împărăteasa Ecaterina a II-a (Ecaterina cea Mare) nemților care, la rugămintea ei, veniseră în Rusia în secolul al 18-lea. În vremurile acelea, Statul, prin gura ei, își lua un angajament puternic față de oamenii aceștia care veneau în Rusia, schimbându-și viața, în goană după un alt fel de fericire. Azi e foarte greu de imaginat una ca asta, dar primii coloniști nemți au stat pe drumuri aproape un an până când au ajuns pe malurile Volgăi, unde li s-a dat pământ. A fost o călătorie teribilă, istovitoare, fără a exista cale de întoarcere. Nemții au venit în stepele din jurul Volgăi și s-au trezit într-un spațiu absolut străin, gigantic și foarte neprietenos. Era un mediu foarte dur, oamenii locului, nomazii din stepe (strămoșii celor din Kazakstanul de azi) agresivi, care puteau să vină pe neașteptate să fure și să le distrugă bunurile, casele și chiar viețile… Aceasta a fost o acomodare foarte dificilă. După câteva zeci de ani de luptă pentru supraviețuire, după o sută de ani de viață trăită pe Volga, acești nemți au prins rădăcini acolo, au început să aibă o viață fireasca, așa cum au mai multe dintre popoarele care trăiesc în jurul Volgăi.

Copiii de pe Volga putem să spunem că este un roman despre doi tați. Un tată uman – profesorul Jakob Ivanovici Bach, care crește doi copii care nu sunt direct ai lui și care, practic, se sacrifică pentru ei și le dăruiește viața. Al doilea tată – „Tătucul popoarelor“ (așa a fost numit I. V. Stalin și în presă) –, care renunță la un moment dat să mai protejeze unele popoare, inclusiv pe nemții de pe Volga. Acest „popor“, al nemților de pe Volga, a fost deportat în masă în 1941, când URSS intră în Al Doilea Război Mondial; mai mult de 400.000 de nemți din URSS sunt trimiși de pe pământurile din jurul Volgăi în Kazakstan și în Siberia. Putem spune că acest „popor“ devine, după 1941, un popor-orfan. Am comparat în romanul meu pe acești doi „tați“; am comparat atitudinea lor față de „copiii“ lor.

De unde cunoașteți Volga? Cum e „Volga dumneavoastră“? Dacă închideți ochii acum, în timp ce avem acest dialog, și vă gândiți la Volga, ce vă apare în fața ochilor minții?

Eu m-am născut acolo, pe Volga aș putea spune. M-am născut și am crescut acolo. Am avut o dacha acolo și toată copilăria mea am făcut baie în Volga. Cunosc acest fluviu în orice parte a zilei, în orice anotimp al anului, îi cunosc gustul, îi cunosc mirosul. Volga face parte din mine. Îmi e dor de ea dacă nu o văd mult timp și am vrut ca această dragoste să fie „pictată“ în acest roman. Știu că și nemții de pe Volga aveau astfel de sentimente; am citit aceasta în jurnalele lor, în cărțile lor de memorii, în textele cântecelor lor. Exact această dragoste îi unea cu celelalte popoare din regiunea Volgăi. Dacă acum închid ochii, văd cum apa Volgăi crește – de exemplu, lângă Saratov, unde se petrece acțiunea acestui roman, lărgimea fluviului ajunge până la 5 kilometri. Iar acolo unde se întâlnesc Volga și Kama, acolo unde a avut loc filmarea peliculei care a rezultat din Zuleiha deschide ochii, uneori nici nu se vede malul celălalt – atât de largă e lățimea. Acest loc, de altfel, e numit „Marea Kamei“.

Când e apa cea mai bună pentru a face baie în Volga? Când e de mers acolo neapărat?

Vara, clar. Din iunie până în august. Să mergi cu vaporașul – recomand, de asemenea, în timpul verii, cu opriri neapărat în orașele deosebit de frumoase (Rîbinsk, Iaroslavl, Kazan, Nijni Novgorod, Volgograd). Să vă mai spun ceva: o deosebită plăcere – să pescuiești în Delta Volgăi, lângă Astrahan. Și anume: să pescuiești bibani, somni, știuci, lini și crapi – cu toții, mari, mari de tot. Și, desigur, să pescuiești racii.

Care e locul cel mai frumos pentru dumneavoastră de pe Volga?

Pentru mine: Sviiajsk, „orașul-minune“ de pe Volga. Nu e departe de Kazan, am fost acolo des în copilăria mea. Înainte, acolo fusese o insulă, iar acum această insulă a fost unită cu malul printr-un mare drum construit artificial, mai ales pentru mașini. În Sviiajsk sunt mai multe catedrale, din păcate însă, acum mai sunt în picioare numai jumătate din ceea ce a fost înainte de 1917: sovieticii au distrus jumătate din aceste frumuseți. Chiar și așa, Sviiajsk e un loc uluitor care pare că e tot acoperit de biserici și mânăstiri.

Unde fuge Bach, eroul dumneavoastră masculin din roman? Și de ce fuge Bach? Fuge acesta și de sine însuși?

Da, Bach fuge; romanul poate fi citit și în această cheie, a unei fugi de mari proporții. Volga, putem spune, e o graniță între două lumi: realitatea, care e teribilă, strivitoare, și imaginația, către care adesea Bach se îndreaptă, către care fuge, pentru a se refugia acolo. Nu degeaba „malul realității“ este foarte populat, e o colonie mare

acolo, funcționează colhozul, se petrec tot felul de evenimente, masele de oameni se mișcă, au loc revolte și multe morți, câtă vreme „malul utopiei“ e pustiu, înalt, cu pădure foarte deasă, uneori de nepătruns. Pe acest al doilea mal nu îi este dat oricui să ajungă, fie și înotând. Eroul romanului, Bach, e, așadar, un escape-ist. Anii de început ai URSS îi cad foarte greu. Au fost vremuri deosebit de intense pentru el și de dificile. Evenimentele de răscruce vin în cascadă: mai întâi Revoluția din 1917, apoi Războiul Civil, pe urmă Marea Foamete, colectivizarea, represiunile împotriva chiaburilor…Viața e dată peste cap, iar prețul acestor răsuciri ale istoriei e imens – milioane și milioane de vieți omenești curmate. Bach nu poate să coexiste cu această realitate crudă. Și atunci, fuge în lumea sa.

Ați ascultat muzică în mod regulat în timp ce scriați acest roman? Ați ascultat Bach? Arta fugii, spre exemplu?

Nu. Chiar nu am ascultat muzică. Dar am văzut multe filme. Cel mai important film pentru mine în perioada în care am scris la Copiii de pe Volga a fost o peliculă cu valoare documentară filmată în 1927, într-o colonie germană de pe Volga. Această mărturie cinematografică de 40 de minute e impresionantă; se povestește acolo despre colectivizare – în ceea ce e filmat au jucat numai trei actori profesioniști, iar restul celor care apar în film sunt coloniști germani din acele locuri. Le priveam fețele și puneam ceea ce am văzut în carte. Mă uitam la casele de acolo, la curțile și străzile de acolo – și le dădeam o altă viață în roman. Mult din roman este, așadar, „desen după natură“.

Cum faceți că femeile din romanele dumneavoastră sunt de neuitat? De unde le găsiți? Ne puteți spune – doar pentru publicul care citește în limba română – două-trei „ingrediente“ ale rețetei dumneavoastră de a construi personaje feminine cu totul memorabile?

Toate chipurile din romanele mele sunt imaginare. Desigur, în fiecare erou sau eroină pun unele trăsături ale apropiaților, ale prietenilor și, de asemenea, câte ceva de la mine – dar ce e în carte e diferit de ce e în realitate. E o „lucrare de constructor“, ca un joc în care, din detalii reale, dar mici, construiești un întreg, diferit. Când construiești un personaj, o importanță foarte mare pentru mine o are numele pe care i-l alegi. E un proverb la noi, în rusă: cum numești corabia, așa va și pluti! La fel, în bună măsură, e și cazul cu personajele din romane. De exemplu, eroul principal din Copiii de pe Volga avea, inițial, un alt nume – și povestea acestui roman nu mi se închega defel. Mai apoi, am riscat să îi dau eroului un nume de răsunet – Bach – și „motorul“ cărții a început să duduie.

Eroina din „Zuleiha deschide ochii“ nu se chema așa de la început; în cultura tătară, e un nume foarte bogat în semnificații și în referințe. Cea mai importantă Zuleiha pentru tătari e cea din Coran, desigur. Acolo e o poveste despre o femeie cu acest nume care, la o vârstă mai avansată, s-a îndrăgostit de un sclav foarte tânăr. Până la urmă, am riscat să aleg acest nume cu influențe coranice și romanul „s-a legat“. Am folosit aluzia din roman, dar în alt sens – Zuleiha mea are, la rândul ei, o anume atracție față de un băiat tânăr, fiul ei. Această formidabilă atracție, pasională, îi conduce, practic, viața.

Cum sunteți în această carte? Mai precis: ce vă leagă, direct, de germanitatea acelui loc și a acelui timp (inclusiv timp afectiv) despre care scrieți ?

După prima mea diplomă, eu sunt profesoară de limbă germană. Bunicul meu a fost profesor de limba germană. Primele mele cuvinte în germană le-am aflat de el. Am fost bursieră DAAD. Am lucrat în companii nemțești. Viața mea toată este legată de limba și de cultura germană. Chiar și în primul meu roman e un personaj neamț – Karl Wolfovici Leibe, profesor, ginecolog, care ajută când Zuleiha naște și care joacă un rol important în viața ei și a fiului acesteia. Așa că ideea de a scris despre aceste rădăcini germane a apărut mai de mult.

Am înțeles de la bun început că această cultură – cea germană – e străină și că limba germană e una „învățată“. De asemenea, tot ce știu despre nemții de pe Volga este din cărți, nu e ceva trăit direct, nemijlocit. La început, toate acestea reprezentau o piedică serioasă pentru a scrie un roman. Nu eram sigură dacă am vreun drept să scriu despre germanii de pe Volga. Și anume – nu eram sigură că am, etic vorbind, dreptul să scriu despre ceva ce nu am trăit. După ce m-am scufundat în această materie, am înțeles că da, am dreptul să o fac, pentru că, la un moment dat, aspectele etice au migrat către fundal. Iar în față au ieșit chestiunile profund umane, valabile pentru toți oamenii. Am scris, în primul rând, despre oamenii acestei Uniuni Sovietice. Despre un tată care se ascunde de o lume dură, care încearcă să își salveze fiica și care vede cum aceasta, încet-încet, alege o altă cultură și o altă lume. Am scris despre relația dintre părinți și copii, despre înțelegeri și neînțelegeri între generații. Acest strat general uman a devenit pentru mine principal; despre aceasta am vrut să scriu, am știut că am dreptul să scriu, mi-am dat voie să scriu și am scris.

Cum ne ajută o mare dragoste să depășim spaimele din sufletul nostru? Până unde, mai precis, ne poate ajuta, în acest sens, o mare iubire?

Iubirea poate să devină un izvor pentru spaime mari. În primul rând, al spaimei de a pierde persoana iubită. Și exact așa ceva se întâmplă cu personajul Bach: mai întâi, se teme că își pierde femeia iubită (și o ascunde de lume în aceasta casă izolată, pentru mai mult timp); apoi se teme că își va pierde copilul mult iubit (și îi impune fiicei o viață solitară, o condamnă la singurătate).

Totodată, aceeași iubire poate ajuta să depășești spaimele. Până la urmă, Bach decide să renunțe la dreptul de proprietate asupra fiicei și o „eliberează“, o trimite în lumea largă. Singuri decidem în inima noastră ce facem cu iubirea – dacă o transformăm sau nu în lanțuri față de persoana iubită.

Poți îngheța Timpul? Bach își îngheață femeia iubită. Ce îi aduce aceasta?

A „îngheța“ femeia iubită și, mai exact, imaginea ei – acestea se pot face în propria memorie, nu și în realitatea fizică. Nici viața și nici timpul nu cedează, precum o bucată de carne, în fața încercărilor de a le îngheța. Bach intenționează să păstreze iubirea înghețând corpul iubitei sale moarte și, în același timp, înghețând propria memorie despre aceasta, pentru totdeauna, în inima lui. Și atunci când inima lui, încet-încet, începe să se încălzească și să fie câștigată de o altă ființă (de fiica sa nou-născută), Bach înțelege că a venit clipa să îngroape corpul iubitei. Viața continuă. Bach e obligat să recunoască acest lucru, să se supună acestei legi imuabile și să își îndăguie să trăiască pe mai departe. Și, totodată, să îi dea voie soției decedate să își capete odihna, în pământ.

De ce e așa de multă tăcere în romanul dumneavoastră? Mai ales că „acțiunea“ sa se petrece într-o epocă teribil de zgomotoasă?

Tăcerea lui Bach, fuga lui de oameni și de marile evenimente istorice, izolarea sa de lume – toate acestea sunt o modalitate (de contrast) de a construi situații în roman. Dar, mai ales, sunt reacțiile lui Bach la realitate. Pentru un anumit timp, această modalitate e funcțională. Dar, până la urmă, personajul tot va trebuie să se confrunte cu „zgomotul“ de care vorbeați, să devină o parte a Istoriei Mari, a patriei sale – să cadă în Volga, să se scufunde și să se topească în ea. După o tăcere și o retragere atât de lungi, Bach e nevoit, în cele din urmă, să își deschisă buzele și să înceapă, din nou, să vorbească cu lumea. Iar fiica sa, și ea tăcută în primii ani ai vieții, de asemenea învață să vorbească. Conversația cu lumea, colaboarea, comunicarea – sunt de neevitat pentru oameni.

E tăcerea, credeți, un răspuns adecvat în fața Istoriei Mari? Sau e doar un fel de a cumpăra timp în fața acesteia, prin refuz, prin detașare?

În raport cu Marea Istoria (sau cu natura, sau cu artele), nu există răspunsuri absolute corecte și răspunsuri incorecte. Istoria, natura, artele se nasc și se dezvoltă dincolo de „omuleți“, dincolo de oamenii simpli. Tăcerea, dacă e un răspuns, e unul de context.

Despre suferință e cumva mai firesc să se tacă sau despre o mare iubire?

E foarte dificil să redai în cuvinte orice sentiment puternic – fie că e vorba despre o suferință sau despre splendoarea unei iubiri.

Iubiți tehnica aceasta a contrastelor: două maluri ale Volgăi; Bach-Stalin; lumină-penumbră; soare-gheață și multe multe altele. E fertilă pentru scriitura dumneavoastră?

Viața întreagă stă pe contrarii, pe opoziții; și mai precis, mintea noastră are nevoie de asemenea contraste pentru a percepe lumea, descompunând-o în termeni opuși. De aceea și o creație de ficțiune e, adesea, construită cu asemenea „instrumente“. Da, tehnicile acestea prind foarte bine scrisului meu. Le-am folosit, cu plăcere, și în Copiii de pe Volga.

Și, legat tot de aceasta: e pe undeva paradoxal că folosind această tehnică a contrastelor nu rezultă, „la finalul zilei“, o lume în alb și negru, nu rezultă o lume a maniheismelor, ci dimpotrivă, una plină de nuanțe și de culori?

Aceasta este una dintre țintele mele când scriu – să nu pun lucrurile în „alb și negru“. Și totuși, să păstrez semitonurile. Sunt mereu conștientă de acest obiectiv când scriu literatură. Nu am vrut nici o clipă să îi încarc cu vreo vină pe cei care au trăit acum 100 de ani. Nu am vrut să dau note, nu am vrut să judec oamenii, nici să îi stigmatizez. Pentru cei care au trăit în acele vremuri cu adevărat înspăimântătoare cred că putem să avem numai compasiune. Îi compătimesc adânc pe cei a căror viață s-a derulat în primii ani ai regimului sovietic – și pe călăi, și pe victime. Cu atât mai mult cu cât, călăii și victimele își schimbau adesea locurile.

Basmul german sau basmul sovietic? Dacă ar fi să alegeți între acestea două, către ce ați merge?

Într-un anumit sens, în „basmul sovietic“ (în rămășițele acestuia, mai corect), eu am trăit: m-am născut în 1977 și primii 14 ani din viață i-am petrecut în Uniunea Sovietică. Desigur, experiența mea, viața mea din anii de apus ai regimului comunist, nu poate fi comparată cu ceea ce s-a trecut în primele decenii ale URSS, la răsăritul acestui regim. Totuși, am propria experiență directă despre lumea sovietică; eu cunosc ce înseamnă a crede sincer în „viitorul luminos“, a iubi cu pasiune pe Lenin, a fi pionieră și așa mai departe.

Dar de ce basmul sovietic a murit așa de repede?

Nu aș spune că a murit repede. 70 de ani într-o țară imensă, pe o șesime a uscatului de pe întreg globul, reprezintă totuși o viață destul de lungă pentru o ideologie. Această viață lungă, nu doar în URSS, dar și în multe țări din blocul comunist, a devenit posibilă datorită faptului că la baza ideologiei comuniste zăceau idei despre valori umane prețioase, general valabile: iubirea față de om, egalitatea tuturor și solidaritatea. E adevărat că aceste valori, adânc umane, au fost puse în practică prin metode absolut anti-umane: războiul civil, comunismul de război, teroarea foametei, Gulagul, deportările unor popoare. De aceea „basmul comunist“ a și pierit.

Copiii de pe Volga este despre cum nu s-a împlinit „basmul comunist“. În carte există un strat mitologic puternic, textul ne trimite la multe basme și legende germane, iar personajul nostru principal, la un moment dat, vede în imaginația sa că teme din mitologia germană capătă contur în realitatea regiunii sovietice de pe Volga. Acest strat la care trimit nu e pur și simplu un joc stilistic menită să distreze cititorii; basmul german în acest roman este o metaforă a basmului comunist care s-a împlinit în moduri atât de diferite, absolut opuse, de cum visau înainte oamenii.

Valorile despre care spuneați „zăceau“, într-adevăr – e un verb bun. A propos: pot fi (re)înviate basmele? Basmul german, de pildă? Sau basmul sovietic?

A reînvia basmul sovietic sau comunist este imposibil. Istoria nu merge niciodată înapoi. Partidele comuniste există și vor exista un anumit timp – tocmai pentru baza aceea „umanistă“ despre care vorbeam, atractive –, dar ele țin deja de trecut.

A propos de Stalin: are lumea, cu adevărat, nevoie de „tătuci ai popoarelor“?

Eu cred că toată istoria secolului al XX-lea ne-a arătat, fără dubiu, că nu. Nu avem nevoie de „tătuci ai popoarelor“.

Dar scriitorii au nevoie de Stalin?

Nu vreau să răspund în numele tuturor scriitorilor, ci doar în numele meu. Pentru mine, ca scriitor, anii de început ai perioadei sovietice mă interesează foarte mult, deoarece au un dramatism și o intensitate deosebite. E o vreme în care duritatea și credința puternică într-o viață nouă, viitoare se împletesc foarte strâns. Vreau să înțeleg, măcar puțin, ce a fost cu adevărat atunci. Privirea mea e a unui om de secol 21, un secol plin cu de toate, către acea incredibilă perioadă și vreau să înțeleg de unde venim, de unde ne tragem. Pentru că rădăcinile noastre sunt de acolo, din anii sovietici. Stalin, o figură odioasă a acelor timpuri, e de neocolit pentru ceea ce mă interesează în legătură cu acea perioadă.

V-a fost teamă de ceva în timpul în care ați scris (la) acest roman?

Au fost mai multe temeri. Una: dacă îl voi putea termina. Alta: dacă voi putea crea o poveste care să nu fie mai slabă decât prima, de la romanul de debut. De asemenea: dacă voi putea, fără ca eu să fiu nemțoaică, să scriu despre această comunitate. Au fost destul de multe temeri și ele s-au strecurat în roman. E, deci, și un roman despre teamă și despre cum să o depășești.

Am construit acest roman ca și cum aș fi făcut o oglindă. Bach, personajul principal, crește în roman și prin aceea că își învinge tot felul de temeri, că trece prin tot feluri de eșecuri. Acestea îi deformează personalitatea și îl împiedică să trăiască: teama de a comunica, teama de a pierde femeia iubită, teamă de a pierde copilul, teama față de evenimentele istorice… Și doar la final, Bach se eliberează de toată aceste temeri care l-au chinuit. Stalin crește în roman în sens invers: de la o imensă încredere în sine, de la măreție și euforia puterii către o teamă animalică, paranoică și către un final fără glorie, într-un automobil blindat, sufocant.

Unde ar fi fost germanii de pe Volga dacă nu ar fi fost Istoria Mare pe care o știm (prea bine)? Ați fi făcut, poate, baie, alături de unii dintre ei în Volga?

Istoria nu cunoaște „dacă ar fi fost…“. Ea e pur și simplu.

Unde mai sunt ei acum?

Acum, în Rusia, au rămas puțini. Mare parte dintre etnicii nemți din Rusia au plecat prin toată lumea. Mulți locuiesc în Kazakstan, acolo unde au și fost deportați – ei și rudele lor – în 1941. Foarte mulți au revenit în Germania.

Cui îi datorați acest roman? Față de ce/față de cine simțiți că aveați o datorie să scrieți această – atât de minunată – carte?

Am scris o poveste care m-a interesat foarte mult, în speranța că ea va fi interesantă și pentru alții. Nu mi-am imaginat un portret al unui cititor anume, nu am încercat să înțeleg care e interesul de acum al publicului și să scriu în acea posibilă direcție. Dacă poveștile mele vor continua să fie citite, voi continua să scriu și să public. Așa cum cred eu de cuviință.

notă: interviu publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *