Dita Kraus: O viață amînată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz (4)

Cariera mea de cizmăriță

O dată pe lună, un bărbat în vârstă venea să cumpere încălțăminte veche. Era un oleh chadash, un nou‑venit din România, care vorbea idiș, dar nu și ebraică. Putea să comunice cu Iacov, dar cu Mimon, care știa arabă, ebraică și franceză, conversația era mai dificilă. Căra pe umeri un sac gol de iută, pe care îl lăsa să cadă pe podea, anticipând bucuros o discuție prietenească. Eu, fiind femeie, nu eram considerată un partener de conversație potrivit. Iacov nu era genul de om care să încurajeze trăncăneala. Îi rămânea Mimon.

— Unde ai învățat cizmărie? începea omul.

Yach nisst ferstayn („Nu înţeleg”).

Asta era tot ce învățase să spună Mimon.

Însă omul îi ignora declarația și se pornea să‑și relateze pe larg problemele și nenorocirile: cum fusese înșelat undeva și jefuit altundeva, cum îi promisese guvernul asistență și până la urmă nu primise nimic…

Mimon încuviința dând din cap cu simpatie. Își dădea seama că omul se plânge, deși nu înțelegea nimic din ce spunea.

— Tu bun, bun. Tu ești înțeleg, reușea bietul om să‑i spună în ebraică.

Pe urmă începea să sorteze încălțămintea abandonată în movila din colț, făcând mai întâi două grămezi, iar apoi verificând fiecare pantof, gheată sau sanda dintre cele care arătau ceva mai bine. În cele din urmă le îndesa în sac și începea să se târguiască. Iacov nu era om de afaceri; știa că încălțările vechi nu valorau nimic, dar nu putea să‑l dezamăgească pe cumpărător, pentru care negocierea era sufletul tranzacției. După ce se desfășura ritualul târguielii, Iacov era de acord cu oferta inițială a bărbatului și își strângeau mâinile.

Românul își punea apoi sacul plin lângă ușă, ocolea masa de lucru ca să‑l bată pe Mimon pe spate și îi strângea mâna cu putere.

— Tu bun, bun, îi spunea entuziast, după care își arunca sacul pe umeri și pleca.

[…] În kibbutzul nostru trăia un chaver important, un politician ce se ducea des peste hotare în misiuni de stat importante. Considera drept o reușită extraordinară faptul că în kibbutzul nostru i se permisese unei femei să devină cizmar, o dovadă vie a egalității dintre bărbați și femei. Înaintea uneia dintre călătoriile lui în străinătate, a hotărât să mă utilizeze ca material propagandistic.

Într‑o dimineață, l‑a convins pe bătrânul domn Heller, tatăl mai în vârstă al uneia dintre membrele kibbutzului, să‑mi facă o fotografie la locul de muncă. Bătrânul deținea unul dintre cele două aparate foto din kibbutz. A dat ocol mesei de lucru, încercând să găsească unghiul cel mai bun și lumina cea mai potrivită, ne‑a pus să ne uităm într‑o parte și în alta, să zâmbim, iar în cele din urmă a făcut câteva poze.

Înarmat cu aceste fotografii istorice, ilustrul nostru chaver a călătorit în străinătate, convins că pozele cu mine aveau să fie cea mai bună momeală pentru ca diaspora evreiască să facă Aliyah și să se alăture pionierilor în noul stat Israel. Credea că o poză cu o femeie cizmar le va determina pe toate evreicele să se îngrămădească la kibbutzul nostru.

Dar n‑a recrutat absolut pe nimeni. Bănuiesc că pozele cu mine au avut efectul opus. Cred că doamnele bogate din Argentina s‑au speriat când m‑au văzut cu trepiedul, reparând încălțări vechi, gândindu‑se că, dacă vin să trăiască în kibbutz, vor fi obligate să lucreze și ele la atelierul de cizmărie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *