Dita Kraus: O viață amînată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz (3)

Eliberarea

Armata britanică a descoperit lagărul Bergen-Belsen în aprilie 1945, în timp ce avansa pe teritoriul Germaniei. Nu știau peste ce aveau să dea și nu erau deloc pregătiți să se descurce în astfel de situații. Am auzit asta de la ei de multe ori. Știau că nimeni nu-i va crede când vor descrie ce-au văzut, așa că trebuiau să filmeze totul.

Au înregistrat imagini din lagăr în primele zile de după eliberare: înhumarea cadavrelor în gropi comune; incinerarea ceremonială a barăcilor infestate cu tifos și păduchi, privite de trupe și de foștii prizonieri de la o distanță sigură.

Am văzut filmul la televizor, în 1986. Mi-am amintit mirosul miilor de cadavre, pe care-l uitasem. La acea vreme eram probabil atât de obișnuită cu el, încât nu mă mai deranja. Iar acum erau arătate imaginile morților, așa cum îi văzusem, cu membrele răsucite și orbitele adânci. Și civilii nemți împreună cu primarul unui orășel din apropiere, cărora britanicii le ordonaseră să-și privească atrocitățile. Țineau batiste la nas și evitau să se uite. Se holbau cu gurile căscate, dădeau din cap și repetau la nesfârșit: Wir haben nichts gewusst. „Nu am știut nimic.”

Poate că sună greșit sau incorect politic, dar cred că mulți nemți într-adevăr nu au știut. Lagărul era destul de departe de orice așezare, iar drumul care ducea la el avea accesul interzis. Niciun neamț obedient n-ar fi încercat să ajungă într‑un loc ce era VERBOTEN.

Britanicii le-au ordonat gardienilor SS, ale căror uniforme, altădată ca scoase din cutie, erau acum murdare și șifonate, să îndeplinească sarcina dezgustătoare de a îngropa miile de cadavre. Îmi producea destul de multă satisfacție să-i văd pe toți acei mari și tari Übermenschen umiliți și degradați, târând cadavrele, unele deja în descompunere, de mâini și de picioare.

Filmul continuă: ceremonia arderii lagărului. Buldozerul care excavează pământ pentru una dintre uriașele gropi comune. Dușurile improvizate în aer liber, unde foștii prizonieri, goi, se spală fără să le pese că sunt filmați. Și iată-le aliniate în fața barăcilor și pe femeile din SS, niște brute grase, cu pieptul mare, în uniforme. Apoi apare vehiculul militar britanic, cu amplificatorul pe capotă, înaintând pe drumul central al lagărului. Iar pe urmă se văd fețele prizonierelor de după gard și… oare e posibil…? Eu să fiu, oare, fata cu rochie neagră și umflată la faţă? Cred că da, iar cea scundă, din spate, seamănă cu Margit; fața nu e clară, dar pieptănătura pare familiară. Însă camera trece prea repede mai departe.

 

 

 

Călătoria spre Israel

Era aproape noapte când, în cele din urmă, am reuşit să ne îmbarcăm. Ne‑au coborât pe un rând de scări, apoi pe altul, până am ajuns într‑un spațiu larg de depozitare, sublinia de plutire. Acolo era haos: strigând și îmbrâncindu‑se, bărbați și femei se luptau pentru paturi libere; aerul era înăbușitor și deja se simţea duhoarea emanată când sunt prea mulți oameni la un loc. Păturile noastre nu se zăreau nicăieri și am găsit doar un pat liber, însă nimic pentru Peter.

Era prea mult pentru mine și am izbucnit într‑un plâns de nestăpânit. Unde erau păturile noastre? Unde erau locurile mai bune pentru mame și copii? Patul era atât de îngust, încât până și o persoană slabă abia ar fi încăput pe el, cu atât mai puțin una cu un copil. Cum aveam să ne descurcăm timp de mai multe zile în asemenea condiții?

Otto a decis să îl caute pe marinarul care ne luase păturile. S‑a întors după o vreme, cu un zâmbet larg pe față.

— Șterge‑ți lacrimile, rujează‑te și hai cu mine.

Cu Peter în brațe, am urcat după el un rând de scări, apoi încă unul, până pe punte. Apoi am urcat pe puntea superioară. Acolo se aflau cabinele, iar una dintre ele, în mijlocul vasului, era pentru noi. Păturile noastre erau întinse pe trei paturi confortabile; erau și o chiuvetă cu robinete pentru apă rece și apă fierbinte, o masă, iar pe ea, un bol cu fructe. Şi nu orice fel de fructe, ci portocale și banane, delicatese pe care nu le mai văzuserăm dinainte de război. Parcă am fi ajuns din lumea subpământeană direct în paradis.

După o vreme, șeful stewarzilor de pe vas a bătut la ușă. S‑a prezentat și s‑a dovedit a fi o rudă a soției lui Pepík, vărul lui Otto. Pepík Kraus era fiul unuia dintre numeroșii frați ai tatălui lui Otto. Reușise să emigreze la timp, înainte ca Hitler să ocupe Cehoslovacia. Îi spusese rudei sale, stewardul, să aibă grijă de noi și așa am devenit protejații acestuia. Ne‑a invitat să mâncăm în salonul pentru pasagerii plătitori, împreună cu căpitanul și ofițerii. Ne‑a spus că putem folosi baia lui personală și mi‑a dat un săpun Palmolive, un lux incredibil!

Cabina noastră a devenit și refugiul multor prieteni de‑ai noștri. Annetta venea de câteva ori pe zi să‑și hrănească bebelușul departe de mulțime, alții veneau să se spele la chiuvetă, fiindcă dușurile comune erau mereu ocupate. Erau 1.200 de oameni pe un vas cu o capacitate de maximum 600. Cei de pe punțile inferioare își petreceau pur și simplu zilele pe puntea superioară, iar majoritatea chiar și dormeau acolo. Pasagerii primiseră tichete de masă și erau chemați să mănânce în trei schimburi.

Dar pentru mine era ca o vacanță. Nu găteam, nu făceam treburi casnice, doar mă jucam cu băiețelul și mă bronzam. Când am ajuns la Haifa, după trei zile, nici nu mai voiam să cobor de pe vas.

Dar cele trei zile pe mare au fost singura perioadă bună din întreaga noastră Aliyah.

Se crăpa de ziuă când vasul a ajuns la Haifa și am văzut soarele dimineții iluminând orășelul minunat de pe versantul muntelui Carmel. Priveliștea îți tăia respirația. Ne aflam în Ţara lui Israel!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *