Dita Kraus: O viață amînată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz (2)

În martie 1944, jumătate dintre tovarășii noștri din lagăr, care veniseră cu trei luni înaintea noastră, au fost urcați în camioane și duși. Gardienii le spuneau că îi duc în alt lagăr, dar curând am aflat adevărul. Toți au murit în camerele de gazare. Din acel moment, am știut că în iunie vom avea aceeași soartă.

Cei care rămăseseră în sectorul BIIb erau șocați. Cu o zi înainte, pe 7 martie 1944, blocurile încă erau pline de oameni, iar acum se aşternuse o liniște înspăimântătoare. Multe blocuri erau complet goale. Chiar și cele două cămăruțe de la intrarea fiecărui bloc, unde privilegiații Blockältesters se bucuraseră de intimitatea lor mult invidiată, erau acum neocupate.  […]

Ne așteptam să fim trimiși la camerele de gazare în iunie, la șase luni după sosirea noastră la Auschwitz. Numele noastre erau marcate cu 6 SB. Asta însemna Sonderbehandlung după șase luni: „tratament special” – un eufemism pentru moartea prin gazare.

Dar în mai nemții și‑au schimbat planul. Au decis că ar fi mai ieftin și mai profitabil dacă prizonierii ar fi fost trimiși să muncească în Germania, unde ar fi murit în cele din urmă de foame și epuizare. Doctorul Mengele trebuia să decidă care dintre prizonieri erau capabili încă de muncă fizică.

Selecțiile s‑au făcut în Kinderblock, care a fost eliberat special pentru asta. Numai persoanele cu vârste cuprinse între 16 și 40 de ani aveau voie să participe la selecție, dar cum nimeni nu avea acte, unii au reușit să trișeze. La bustul gol, a trebuit să ne aliniem pe un rând de‑a lungul hornului orizontal, să facem un pas în faţă și să spunem trei lucruri: numărul, vârsta și profesia. Iar doctorul Mengele arăta cu degetul spre stânga sau spre dreapta.

Majoritatea femeilor declarau profesii despre care credeau că s‑ar fi căutat în Germania: grădinăreasă, bucătăreasă sau asistentă. Când mi‑a venit rândul, am spus: „73305, 16, pictoriță”. De fapt, aveam doar 15 ani.

În loc să arate cu degetul, Mengele s‑a oprit și a întrebat:

— Pictoriță de portrete sau zugrav?

— Pictoriță de portrete.

— Ai putea să‑mi faci portretul?

Inima mi‑a stat în loc, dar am reușit să răspund:

Jawohl. „Da.”

A zâmbit în colțul gurii și mi‑a arătat să merg spre grupul de femei mai tinere și mai sănătoase. Au mai fost selectate câteva femei, după care i‑a venit rândul mamei. Dar, vai, a fost trimisă în celălalt grup!

Nu suporta să fie despărțită de mine, deși nu știam care dintre grupuri avea șanse mai mari de supraviețuire. Pe nevăzute, s‑a strecurat înapoi la capătul rândului, a ales două femei mai în vârstă, mai slabe și s‑a pus între ele. Mengele n‑a observat, bineînțeles, nu se uita niciodată la fețe, și i‑a făcut semn să meargă în grupul în care mă aflam și eu.

Mama, Liesl și cu mine am fost printre cei sortiți să trăiască. Circa o mie cinci sute de femei au fost trimise de la Auschwitz să lucreze în Hamburg, Christianstadt și Stutthof. Aproximativ șapte mii de oameni, bătrânii, infirmii și toți copiii rămaşi, au fost omorâți în iulie 1944 în camerele de gazare.

Bergen-Belsen, aproape de înfometare

Deodată, am auzit împușcături. Gardianul ne văzuse. Poate că ne observase de la început și așteptase doar să se apropie țintele. Margit și cu mine am încercat să fugim, dar, cum nu mai aveam puteri, am căzut și am rămas întinse la pământ. Au căzut și altele, dar unele nu s-au mai ridicat, în timp ce noi ne-am târât în cele din urmă mai departe. O femeie care era chiar în fața mea a fost omorâtă. Nu m-am uitat; erau deja foarte multe cadavre peste tot. Era imposibil să știi care murise dinainte și care fusese împușcată acum.

Cadavre zăceau pretutindeni, căci nu avea cine să le îngroape. La început erau adunate și puse unul peste altul. Unele erau îmbrăcate, dar cele mai multe nu. Însă goliciunea lor era la fel de inofensivă precum cea a copilașilor – organele genitale nu stârneau niciun sentiment de rușine, căci morții își pierduseră cu totul sexualitatea. Membrele erau doar oase fără carne, acoperite cu piele, iar genunchii și coatele, ca niște noduri de frânghie, ieșeau din grămadă în unghiuri imposibile. Majoritatea fețelor aveau ochii deschiși, goi; era imposibil să-ți imaginezi că ochii aceia văzuseră cândva. Bărbiile atârnau și se vedeau interioarele ca niște caverne ale gâtlejurilor înnegrite. Unele moarte se împuţinaseră atât de mult, încât hainele păreau să nu conțină nimic – doar capetele micșorate dovedeau că în acele zdrențe se afla un corp.

În perioada aceea de una sau două zile care a trecut de la dispariția gardienilor şi până la sosirea armatei britanice, teritoriul lagărului s-a acoperit de excremente și cadavre. Prizonierii slăbiți nu mai aveau putere să meargă la latrină și se ușurau pur și simplu oriunde se aflau. Acolo și mureau. În scurt timp, oriunde mergeai călcai peste morți și era aproape imposibil să eviți peticele de fecale însângerate.

Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.

Nu simțeam nici tristețe, nici milă. Nu simțeam nimic. Înțelegeam că ceea ce vedeam era oribil, imposibil de conceput pentru mintea omului, dar nu simțeam nicio emoție. Mergeam, pășeam peste cadavre, stăteam cu Margit și cu mama și vorbeam, le vedeam pe femei căzând și murind sau auzeam ultimul oftat al muribundelor, dar nu simțeam nici durere, nici tristețe, nici măcar pentru mine. Existam numai la un nivel biologic, lipsită de orice fel de umanitate.

Dar nu, mă înșel. Ne rămăsese prietenia. Margit și cu mine am rămas unite, ne susțineam una pe cealaltă. Și încă aveam grijă de mama și încercam să-i ridic moralul. Nu-mi amintesc, dar cred că mai aveam speranțe de scăpare, fiindcă auzeam cum se apropie frontul.

Emoțiile nu-mi muriseră cu totul; erau închise într-un loc înghețat din mine, inaccesibil în acel moment, dar cumva protejate de pierderea totală. Păstrasem conștiința sentimentelor ca pe o amintire trecută, o experiență cândva trăită ce reapare uneori în memorie, dar care a devenit searbădă, fără gust și fără culoare. Eram conștientă că vedeam o oroare de nedescris, dar această cunoaștere nu era însoțită de vreo urmă de emoție.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *