Stefan Zweig  – Magellan. Omul şi fapta sa (1)

Ce s‑a întîmplat în acea şedinţă hotărîtoare? În această privinţă avem diferite rapoarte care, tocmai prin diversitatea lor, nu sînt demne de crezare. Numai un lucru e sigur: că ceva din atitudinea şi din expunerea acestui bărbat vînjos şi ars de soare trebuie să fi făcut impresie chiar din primul moment. Sfetnicii regelui văd imediat că acest căpitan portughez nu e unul dintre acei numeroşi oameni închipuiţi şi fanfaroni care, de cînd cu succesul lui Columb, dau buzna la curtea spaniolă cu tot felul de planuri. Căpitanul acesta a navigat într‑adevăr pe mările Răsăritului, ajungînd mai departe decît oricare altul; şi cînd povesteşte despre insulele cu mirodenii, despre situaţia lor geografică, despre condiţiile lor climaterice şi nemăsurata lor bogăţie, informaţiile sale se dovedesc – graţie cunoştinţei cu Varthema şi prieteniei cu Serrao – mai vrednice de crezare decît toate arhivele Spaniei. Dar Magellan n‑a jucat încă atuul decisiv. Printr‑un semn, porunceşte sclavului său, Enrique, pe care şi‑l adusese din Malacca, să se apropie. Cu vădită uimire, sfetnicii regelui privesc la malaezul acela zvelt, armonios, cu trăsături fine: n‑au văzut niciodată pînă atunci un bărbat de rasa aceasta. Se spune că Magellan ar fi introdus acolo şi o sclavă din Sumatra – şi ea vorbeşte şi ciripeşte într‑o limbă neînţeleasă, de parcă un colibri cu pene împestriţate s‑ar fi zburătăcit pe neaşteptate în sala de audienţă a regelui, bătînd voios din aripi. Şi, la sfîrşit, ca mărturie mai convingătoare decît toate celelalte, Magellan citeşte din scrisorile prietenului său Francisco Serrao, noul mare vizir al insulei Ternate, care susţine că acolo se află „o ţară mai mare şi mai bogată decît lumea descoperită de Vasco da Gama”.

Abia acum, după ce a trezit interesul marilor seniori, Magellan începe cu deducţiile şi cererile sale. Precum a dovedit el însuşi, preţioasele insule cu mirodenii, a căror bogăţie nici nu poate fi calculată, sînt situate la răsărit de India, atît de departe, încît ar fi de prisos să se străduiască să ajungă pînă la ele pe calea cea lungă dinspre răsărit, cum fac portughezii, ale căror corăbii trebuie să ocolească mai întîi Africa pe la sud şi să înainteze apoi prin Oceanul Indian şi pe urmă prin Marea Sondei. Călătoria ar fi mult mai sigură pe la apus, şi aceasta ar fi chiar direcţia indicată spaniolilor de preasfîntul părinte. E adevărat că de‑a curmezişul acestui drum se află, ca o barieră, continentul de curînd descoperit, America – dar e cu totul fals să se susţină că ea nu poate fi ocolită cu corăbiile pe la sud. El însă, Magellan, are informaţii sigure că există pe acolo o trecătoare, un paso, un estrecho, şi se obligă să pună acest „secret” al său şi al lui Ruy Faleiro în serviciul coroanei spaniole, în cazul cînd i se pune la dispoziţie o flotă. Numai pe calea aceasta Spania ar putea s‑o ia înaintea portughezilor, care îşi şi întind nerăbdători mîinile spre acest tezaur al lumii, şi – aici Magellan face o plecăciune în faţa tînărului subţirel, cu faţa palidă şi cu buza de jos proeminentă, caracteristică Habsburgilor – Majestatea Sa regele, care e de pe acum unul din cei mai puternici monarhi ai timpului, ar deveni, totodată, prin posesiunea acestui tezaur, şi unul din cei mai bogaţi suverani ai lumii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *