Solilocviile unui poet Vârâșit

terține și alte disimulări este un volum ce stă sub semnul contrarietății, experiment poetic prin care Kocsis Francisko își manifestă deschis disponibilitatea de a versifica și ,,altfel”. Dilematice, provocatoare, poeme ale aparenței (și apartenenței poetului la inepuizabila sursă de inspirație) –nu sunt ceea ce par la prima vedere-, ce pun în încurcătură, induc în eroare, seamănă complicarea voită, ce par a solicita mai mult intelectul decât afectul, construite în baza       efectului-surpriză și sub zodia misterului, încodării și al încifrării (similitudini cu              enigmistica-rebusistica), colecție de măști și de identități mai mult sau mai puțin perisabile, toate forme abile prin care Kocsis Francisko ne ,,face” din cuvinte (pe care le îmbracă într-o hlamidă purpurie înșelătoare –roșul fiind culoarea predilectă ce pulsează asemenea unui organism viu), ne învăluie într-un joc al alternanței planurilor, cadrelor, formelor, sunetelor și imaginilor. Terținele, distihurile, kaiku-urile și poemele sonore ale lui Kocsis, toate atipice, intră în categoria disimulărilor. De ce nevoia poetului de disimulare, de camuflare îndărătul unor forme de versificare încetățenite, dar pe care le încalcă flagrant (de la structură și până la felul în care ele rimează)? De ce nevoia de a se preface și a se ascunde?

terține și alte disimulări sunt proiecții în labirint, un grupaj de poeme ce alcătuiesc ,,un alb labirint” (Labirint). Kocsis Francisko condensează pe un spațiu restrâns înțelesuri adânci. Aparenta ușurință a versificării ridică serioase probleme de interpretare, furnizate și de asocierile mai de fiecare dată antagonic-oximoronice. Fascinant de cuvânt, de culoare, de imagine, de glas, Kocsis Francisco se află la originea unor disimulări cu schepsis. De regulă, în distihurile sale, ultimul cuvânt al celui de-al doilea vers rimează cu ultimul cuvânt al celui de-al doilea vers al celei de a doua strofe și tot așa (Case bătrâne, Astrale proporții, Invocație). Aparent simple în execuție, lucrurile se complică însă atunci când vine vorba de explicarea lor. Până la un anumit punct, terținele lui Kocsis pot fi grupate tematic: terține în care formulează-plasează abil definiții (Lumea), treține în care e prezent ineditul (Fulger roșu) și inadecvarea (Cactus), terține de tip urări (Clipă), terține cugetări sapiențiale, îndemnuri cu tâlc (Iubirea, Nu-i supăra, Îndemn, Inamicul), terține cu valoare de manifest (Renunțare), terține lecții de viață (Demnitate), terține în care valorifică tablouri din natură sau de natură moartă –și aici distingem prezența ochiului expert al criticului de artă (Un măr necules, Nu-i și pescarul, Greieri, Amurg senin, Tablou leneș de vară).

Apoi, sunt grupajele de versuri în poeme fără vreo formă fixă clară, în care apar simboluri inedite și asocieri bizare (Clepsidră vie), cazurile de distihuri în care ultimele cuvinte din versul al doilea rimează doar cu ultimele din strofa a doua, două câte două (Invocație), situațiile când cuvântul care rimează e reluat (Închipuire), cazurile în care distihurile nu rimează, dar păstrează forma dubletelor (Mi-e dor…) ș.a.m.d. Din punct de vedere structural-organizatoric, există un echilibru între terține și distihuri, numărul lor fiind aproximativ egal.

Kocsis Francisko versifică la derută, implicat fiind în jocul poetic. Disimulările sale sunt sinonime cu ascunderea din fața privirilor, cu acoperirea, cu întoarcerea adevăratei fețe (aparențele înșelătoare), cu deghizarea și cu travestiul, cu prefacerea, cu prezentarea într-o formă ,,(pre)lucrată”, cosmetizată, escamotând sau eludând adevărul, cu inducerea ideii false cum că nu observă sau nu resimte situațiile așa cum sunt în realitate. Altfel spus, că nu percutează la ele.

Aparenta bonomie a lui Kocsis Francisko trădează, în fapt, așezarea-n sine a poetului, ce pare să perpetueze adevărul ascuns în ,,less is more. Există momente când disimulările autorului disimulat își pierd valoarea protector-camuflantă, fiind pseudodisimulări, înlăturări ale măștii, versuri care-i trădează dorurile, trăirile și stările de spirit efervescente, moment în care dă cărțile pe față, esențializează, nu se mai lasă ,,trucat”, ,,acoperit”, ,,jucat”: ,,Mi-e dor de cuvânt,/nu de palavre,/ // mi-e dor de a fi liber,/nu eliberat,/ //, mi-e dor de a fi solitar,/nu însingurat” (Mi-e dor…)

Revenind la culori, roșul e în topul preferințelor poetului, roșul aprins al macilor, culoare vie, care perturbă, excită, atrage atenția și simțurile ca un magnet. Macul, floare de câmp ce se distinge prin simplitate (simplitate în complexitate), e, în același timp, receptacol-,,graal” al grăuntelui euforiei (Câmp roșu, Pojar, Roșu aprins). Kocsis Francisko nu trece cu vederea simbolistica aparte a florilor de mac răzlețite în imensitatea lanului de grâu. Roșii sunt și norii, roșul e trandafirul, roșie e piatra ruginie. Focusările sale disimulatorii au valoare de introspecții. Există o artă a privitului, după cum există o artă a diseminării-disimulării. Partea de ,,ascuns”, ce rămâne întotdeauna ascuns (în ființă, dar și ,,dedesubturile” poetice, întregul proces al arderilor interioare în procesul creației), e unul dintre atributele care justifică și legitimează potențarea zonei de mister, el însuși provenind din tainica vocabulă mű-my. Disimulând, Kocsis devine Strateg. Reflecțiile sale poetice împrumută din spectacolul luminii profilate pe un petic de natură. Procedând la camuflări (retenții ale sensibilității în exces), poetul practică un soi de evazionism în natură care-i permite o îndepărtare/deturnare a atenției de la propria-i persoană: ,,Dacă vrei/să fugi din lume,/nu întreba/pe unde.” (Fuga-koan), ci, pur și simplu, acționează, așterne-te la drum. Kocsis Francisko scrie poeme-smulgere din starea de apatie, din păgubosul a fi. În locul lui preferă fuga din lume, refugiul necesar autodomolirii, autoevaluării ființiale.

Ars combinatoria de care uzează (Ca și cum…) duce la ro(s)tirea inspirată a cuvintelor, de unde și efectele stilistice nebănuite. Inserarea în text a cuvintelor-cheie face inutilă ascunderea sinelui de sine. Percuția cuvintelor esențiale trădează o lipsă a indiferenței și a răcelii în fața trăitului autentic. Fără să o arate explicit, evitând a-și exhiba sensibilitățile și slăbiciunile, poetul ,,mușcă” cu poftă din viață, se impregnează de ea, până la identificare. De aici, atașamentul său față de verbele ziditoare: ,,trăi”, ,,face”, ,,crede”, ,,iubi”, ,,simți”, ,,spera”, ,,lupta”, ,,ierta”, ,,dori”, ,,gândi”. Există situații de distihuri în care cuvintele finale din cele două versuri rimează (Copilul).

Tot de ascundere-disimulare ține și aparenta naivitate a distihurilor care se apropie, în formă și în conținut, de poezia populară simplă, baladescă sau de cântecele de cătănie: ,,urâtul      și-l plânge,/mâinile-și frânge,/ // naiv și fără rost,/ copilul care-am fost.” (idem). Aparenta simplitate a distihurilor este subminată de prezența unor simboluri-metafore de tip axis: postura de om-clopot în care se regăsește, înconjurat de acest spațiu metalic sacru, protector, securizant, matern. E o ,,încapsulare” în care ființa sa de carne devine miez, limbă a clopotului-arâng, clopot altruist, ce bate pentru sine, dar și pentru semeni, în cheie, altruismul omului-clopot ce dă în clocot. De parabola biblică aparține și nebunul ce-și zice Pilat din Pont (Nebunul), o spendidă oglindă nonspeculativă ce ne privește pe fiecare-n parte: cu toții suntem pasibili de a ne ,,spăla” brusc pe mâini, de a ne dezice oricând de aproapele nostru, de noi înșine și de lucrurile esențiale, pasibili de lașități, de trădări, de infidelități și de neasumări.

La Kocsis Francisko nu contează atât forma, cât fonul poetic, nu atât  organizarea-dispunere în pagină, cât conținutul și jocul ielelor-idei. Ce propune Kocsis prin disimulările sale? Pe lângă sensurile care germinează, încolțesc și irump din cuvânt, el angajează un altfel de ,,minimalism”, replică la actuala poezie minimalistă (săracă în conținut) care postulează completa (în fapt, falsa) detașare a poetului de lumea care-l înconjoară și consemnarea, funcționărească, detașată, mecanică, nonimplicată, a banalului cotidian. Oximoronică, impersonalizarea disimulată (ascunderea sinelui de sine, formă (continuată) prin care se sustrage sieși), capătă, la autorul terținelor, aspectul de minimalism maximalist, în care implicarea poetului e mai aprigă și mai evidentă ca oricând. Metaforic, prezența sa în text e semnalată de roșul  macului-pată de culoare în marea unduitoare a spicelor de grâu.

Disimulările-,,eschive” ale poetului, înșelarea vigilenței ,,celuilalt” (a ,,terțului”, cititorul – în cazul în care ,,ostilitățile” se duc între poet și sinele acestuia), țin nu atât de ludic sau de jocul identitar, cât de travestiul propriu Comediei dell’arte. Un argument forte care contrazice credibilitatea disimulărilor definitiv-irevocabile ale poetului, e cunoașterea, de către acesta, din interior și în amănunt, a valorii și mecanismelor Poeziei, pe care-o slujește de-o viață ca poet, comentator, tălmaci și redactor.

Distihurile, terținele și haiku-urile lui Kocsis sunt lirism blând, tihnă, domolire interioară, semn al atingerii unei mature vârste a creației: ,,în caldele seri,/ ca pipa abia stinsă – /Cântec de greier” (Seri). În același ton, recuperearea atmosferei patriarhale. Disimulările lui Kocsis Francisko se derulează în dublu sens: față de ,,celălalt”, dar și față de sine, de care, uneori, se camuflează mai vârtos decât din calea străinului. Cele din urmă sunt pseudodisimulări, ,,dovedite” de onestitatea confesiunilor: ,,spaimele de astăzi/mi se trag din ieri” (Poem mic). Dacă ,,învăluirea” celuilalt e și o formă necesară de autoprotecție, onestitatea cu sinele este garantată tot timpul.

Există momente în terține și alte disimulări când poetul devine ,,zen”: ,,M-am așezat pe malul râului./Am luat în mână o piatră ruginie./În clipa în care am gândit: țin/în palmă o piatră, gândul meu/i-a confirmat dreptul la existență.” (În spirit de koan). Aceeași                         echilibrare-armonizare a sinelui se regăsește și în Pietrele tac. Potrivit aceluiași principiu, și terținele-disimulări ale lui Kocsis au dreptul la existență poetică.

Alteori, poetul e ,,heraclitean”, curge pe dinăuntru până la matca-albie a propriei ființe. E momentul când măștile-disimulări cad una după alta, când imunizarea poetului în fața trecerii timpului nu mai e posibilă, fapt ce generează melancolia: ,,cât de splendid apune/încă o zi din viața noastră” (Nori roșii).

Disimulările lui Koscis Francisko au o Miză: alunecarea poetului în ,,spațiul celălalt”, ,,în fanta crăpată”, capabilă să-l absoarbă: ,,mă paște riscul de a mă pierde/în altădată,/ // riscul de a nu mai ști dacă sunt/ mort ori în viață”. În alt registru, distihurile lui Kocsis au valoare de epigramă: ,,în lume unii-s oameni,/ceilalți indivizi” (Mică epigramă).

Kocsis Francisko acordă o atenție sporită pietrei, mineralului, rocii, aspectelor fundamental-bazice, fondatoare. Cum nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiași râu-eu, în ton cu Heraclit, din punctul de vedere al identităților sale politropice, disimulările poetului sunt tot atâtea forme de Trecere-petrecere: ,,în fiecare zi câte puțin,/fără grabă, încet-încet/ de viață mă dezleg” (Trecere). Când vine vorba de lucruri existențiale grave, nu e rost de                        disimulare-autoamăgire sau de joc secund: ,,totul vine și pleacă/rostul să-și petreacă” (Totul).

terține și alte disimulări își conține notele de originalitate. Una dintre ele e binomul scriitură-Știitură, o veritabilă declarație de iubire (iată, un alt moment când Kocsis se leapădă de hainele/năravurile disimulării, (re)devenind onest): ,,nu-ți voi însuși/îndeajuns/gustul niciodată”. Uneori, disimulările au formă de Exil, de refugiere din calea tuturor neajunsurilor. La fel de iluziorii sunt tentativele de ascundere (de joacă a babei oarbe) în fața morții (Cimitire). Alteori, disimulările au forma cimiliturilor: ,,treci de noapte,/ nu e ziuă,/ // ieși din coșmar/ca din piuă” (Treci de noapte).

Per ansamblu, prezența discretă a poetului funcționează și ea ca disimulare. Discreția formulării și a punctelor (estetice) de vedere îl situează pe Kocsis Francisco între impresie și expresie (Trei impresii). Evazionismul-pierdere în Natură conține natura (creativă a) poetului (Lipia de ceară, Luna), ocazie cu care își maschează înclinațiile romantice.

Disimulările lui Kocsis Francisco sunt o formă de vârâșire, de insinuare, strecurare, pătrundere. Kocsis, poetul Vârâșit. Disimularea lui ,,eu” în ,,celălalt” (cei ,,doi” fiind, în fapt, unul singur, poetul, veritabilă Matrioșkă masculină) e sinonimă cu autoadresarea și cu autoreconcilierea, armistițiu, ,,împăciuitorism” cu sinele: ,,dragul meu, a venit timpul/să lăsăm vinul să ne împace” (Împăcare). Pătrunderea poetului în ,,altădată” îl face să-și mascheze teama de infinit, de timp, de moarte: ,,am simțit năucitor că pătrund/în altădată” (Fior).

Când e onest Kocsis Francisko? Mai de fiecare dată, am putea spune, știut fiind faptul că și disimularea e soră cu adevărul. Ce-i drept, vitregă.

Pe lângă terține, distihuri și haiku-uri, volumul de poeme semnat de Kocsis Francisko conține două poeme sonore, audibile, scrise însă într-o limbă inexistentă (Sona ta, Lupa la). Ele sunt surse de ,,exotism” lingvistic, poeme insulare ce atrag prin muzicalitatea lor (limbaj universal) și prin ideea de ludic.

Amânare e și ea o încercare de disimulare. În fapt, resorturile intime care-i aduc viața la nivelul suportabilului și-i conferă un sens: ,,trăiesc,/amân viața/de apoi.”

terține și alte disimulări adună-ntre paginile sale o serie de podoabe lexicale, crâmpeie chintesențiale din dragostea lui Kocsis Francisko pentru frumosul nedisimulat: ,,între puținul a fi/și multul nefiirii” (Astrale proporții), ,,chiciura tăcerii” (Labirint), ,,cel de humă des-fășat” (Mi-e dor…), ,,dragă bolunde” (Fugă-koan), ,,o pană de corb/pe proaspăta zăpadă” (Rană), ,,vârtej de nori roșii” (Nori roșii), ,,minerind fascinat/în raiul/unui surâs sublim” (Știitură), ,,un țipăt colosal zguduie/euxinul inimii” (Exil), ,,n-are nimeni vreo vină/că preajma-i tot mai străină” (Cimitire), ,,nașterea unui copil/e mai presus/de vizita unui înger” (Trei impresii), ,,Întâmpin seara/ca o bufniță înfometată” (Senzație), ,,plauri de spumă ca niște dantele/croșetate de bulele ridicate din mâl” (Tablou leneș de vară), ,,mă-nfioară gândul că nu știu/nici dacă-s într-adevăr născut/și viu” (Fior), ,,luna plină traversată/de o cometă de lilieci” (Cometă).

Kocsis Francisko,

terține și alte disimulări,

Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2019, 75p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *