Interviu CARE SANTOS: Cărţile, ca nişte zmeie care se înalţă pe cer

Tot binele şi tot răul (editura Humanitas Fiction, colecţia „Raftul Denisei”, 2019) este cel mai recent roman al uneia dintre cele mai faimoase scriitoare europene ale momentului, cu multe milioane de exemplare ale cărţilor sale vândute în întreaga lume, în zeci de limbi: catalana Care Santos. Cartea este, totodată, şi una care are legătură într-o măsură semnificativă cu România, ţara noastră fiind prezentă în această naraţiune cu foarte multe referinţe, inclusiv şi ca spaţiu de desfăşurare a unei părţi semnificative a intrigii. Tot binele şi tot răul a fost tradus din catalană de doamna Jana Balacciu Matei. Domnia Sa a tradus, simulan, şi interviul de mai jos, realizat în finalul toamnei lui 2019, odată cu vizita marii scriitoare catalane la Bucureşti.

-dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cristian Pătrășconiu:— Tot binele şi tot răul e o carte în care există foarte mult România. De ce? De unde o asemenea opţiune?

Care SantosEste o ţară de care m-am ataşat, pe care o iubesc foarte mult, faţă de care simt, cum să spun, o prietenie profundă.

— Dincolo de aceste formule protocolare, cum a trecut, de ce a trecut ţara noastră, poate unele realităţi de la noi, în ficţiunea dumneavoastră?

— Am venit aici, în România, deja de multe ori. Este o ţară pe care o cunosc mai bine decât pe majoritatea altor ţări. Aş spune chiar: cu cât o cunosc mai bine, cu atât vreau să cunosc mai multe despre ea, despre ce e aici. De fapt, în România, mă simt un pic aşa cum mă simt acasă – prin urmare, în mod natural, această ţară devine, ca să folosesc o asemenea formulă, un teritoriu narativ. Pentru acest roman, Tot binele şi tot răul, România nu a fost o alegere întâmplătoare deloc: tocmai din cauza sentimentelor care mă încearcă faţă de această ţară, când a fost să aleg un teritoriu străin pentru acţiunea cărţii mele, alegerea României s-a impus de la sine. Să vă spun un detaliu anecdotic: am ştiut că această carte îmi va da ocazia să introduc un obicei de la dumneavoastră care m-a fermecat, şi anume, povestea mărţişorului. În Spania, în Catalonia, această poveste a trezit o reală curiozitate şi nu puţine întrebări.

— Mai aveţi mărţişoare acasă la dumneavoastră?

— O-ho. Cel puţin o duzină. Şi îmi plac foarte, foarte mult.

— Credeţi că ficţiunea e mai puternică decât realitatea?

— Este, în orice caz, mai convingătoare decât e realitatea. De foarte multe ori, ne obişnuim cu realitatea, devenim imuni, ne obişnuim cu lucrurile oribile care se întâmplă în realitate – şi atunci, ficţiunea ne întoarce la realitate, uneori să o privim mai atent şi mai în profunzime şi să ne punem întrebări asupra ei.

— Cum vine ficţiunea peste realitatea dumneavoastră? Mai precis, cum vă place să vină ficţiunea peste realitatea dumneavoastră?

— E multă. Şi vine cumva natural, inevitabil, vital. Pe de altă parte, nu mă convinge ideea că lumea trebuie să caute realitatea într-o ficţiune, deşi poate că aşa ceva este inevitabil, poate că este o pornire ireprimabilă. Ficţiunea trebuie să fie similară cu realitatea, acesta îi este rolul; aşa încât, fiind aşa, să ne ajute să vedem realitatea altfel, mai bogată, mai plină, aşa cum este ea. Prin urmare: ficţiunea face parte din realitatea mea. Şi în cartea aceasta a mea, cea mai recentă, este multă realitate amestecată cu ficţiune. Iar sarcina mea este să „gătesc” un fel de mâncare în care nimeni să nu fie capabil să discearnă toată parţile care corespund exact realităţii.

— Ce este important din realitatea românească în această carte a dumneavoastră?

— Totul, de fapt. Oamenii, locurile pe care le-am „importat” pentru nevoile cărţii mele, clima, atmosfera, mărţişorul. Dar, mai ales, emoţiile. Şi acestea nu ţin, de fapt, în mod specific de un loc sau de altul. Problema mare a cărţii – aceea în care fiii noştri se transformă în nişte necunoscuţi pentru noi – e o temă universală şi o emoţie universală. De asemenea, fără să fie a unui loc anume e şi a doua mare temă a cărţii: o persoană care se crede invulnerabilă, se descoperă brusc fragilă.

— Personajul principal al romanului ştie să intre în mintea oamenilor. E cumva meseria sa. Ce înseamnă să intri în mintea oamenilor?

— Da, e meseria ei. Nu e o calitate naturală. Ea a studiat ca să facă munca aceasta. Şi, de altfel, e meseria multor altora – psihologi sau specialişti în sens general în comportamentul uman. Reina e psiholoagă, specialistă în limbajul corporal. Cum să intre în mintea oamenilor? Aşa cum sunt învăţaţi să o facă cei care ştiu să citească chipul oamenilor, gesturilor lor şi aşa mai departe. Sunt lucruri, poate, interpretabile în această privinţă, dar sunt şi lucruri care pot fi demonstrate ştiinţific. De exemplu, cele 9 micro-expresii faciale care ne pot scăpa la o simplă privire, dar care, re-privite, pe o filmare cu încetinitorul şi analizate, ne pot spune multe – şi adevărate – despre cel care stă în faţa noastră. Sunt 9 micro-expresii care sunt universale, sunt 9 emoţii, 9 sentimente care aparţin condiţiei umane, care, indiferent de rasă, de loc, nu se pot ascunde. Experţii în aceste lucruri ştiu foarte bine că dacă gesturile spun ceva şi cuvintele altceva, realitatea şi adevărul sunt cele pe care ni le indică gesturile.

— Când dumneavoastră intraţi în mintea personajelor dumneavoastră, vă place ce e acolo? Sau nu e musai să vă placă?

— Nu e nevoie să îmi placă. Sunt personaje care nu îmi plac deloc. Spus mai simplu: sunt personaje cu care nu mi-ar plăcea niciodată să merg la o cină. Cu Reina, personajul principal din Tot binele şi tot răul m-aş duce; de mai multe ori.

— Cum ieşiţi din „mintea” personajelor dumneavoastră?

— Aceasta este meseria mea – şi, cum-necum, trebuie să o fac. Aşa cum trebuie să intru în mintea lor, tot aşa trebuie să şi ies de acolo. Aş pune totuşi o nuanţă: nu cred că sunt exact în mintea lor, ci că, mai degrabă, mă situez în perspectiva lor ca să privesc lumea. Romancierul trebuie să fie capabil să înţeleagă şi acele personaje cu care nu i-ar plăcea niciodată să aibă de-a face. Sunt personaje din perspectiva cărora îmi place să privesc lumea, aşa cum există şi personaje din perspectiva cărora refuz să privesc lumea. Dar, ca scriitoare, chiar dacă nu îmi place ceea ce aş putea să văd „prin ochii” unora dintre personajele mele, trebuie să o fac, trebuie să privesc lucrurile din perspectiva lor. Citesc, de aceea, multă psihologie. Cred, de altfel, că un romancier trebuie să fie şi un bun psiholog.

— Cum reuşiţi să închegaţi mai bine, mai uşor un roman: prin personaje sau prin intrigă?

— Pe de o parte, nu există una fără alta. Dar, la mine, lucrurile încep întotdeauna cu personajele. Ele sunt un fel de „ancore” pentru a aduce cartea la ţărm. Petrec săptămâni întregi pentru a construi un personaj, pentru a-l stăpâni, cum se spune. După ce un personaj este foarte bine conturat, încerc să văd care este cel mai bun culoar pentru ca acesta să intre în trama pe care o construiesc. Din experienţa mea, intriga nu funcţionează bine în absenţa unor personaje care nu sunt bine construite, bine profilate. Ele sunt purtătoare de forţă ale cărţii. O mare scriitoare catalană spunea că un mare personaj nu este convingător dacă nu îl poţi identifica cu o persoană cu care te vezi în piaţă sau la o coadă.

— Când simţiţi că un personaj e „curat”, că s-a limpezit şi că e numai bun de pus în carte? Că e „de acolo”, din filmul acela?

— Da. Există un asemenea moment. Întotdeuna încep să construiesc un personaj scriind liste de întrebări. Toate lucrurile pe care aş vrea să le ştiu despre un personaj sau altul mi le pun ca întrebări, pe foi de hârtie: 3-4-5 foi cu zeci şi zeci de întrebări despre un personaj. În clipa în care am reuşit să răspund, din perspectiva acelui personaj, la toate întrebările şi când am o reacţie de genul „de ce a trebuit să întreb asta, şi asta, şi asta când e aşa de evident de ce face un lucru sau altul?”, ei bine, atunci personajul meu este rotund. Şi poate să treacă în carte. Acesta este momentul de cotitură, momentul de limpezire.

— Tot binele şi tot răul a fost o carte programată sau a venit la dumneavoastră pe neaşteptate?

— Niciodată nu scriu cărţi a căror idee îmi vine brusc. Scriu cărţile asupra cărora am gândit, de regulă, cel puţin cinci ani. Fac aceasta pentru că îmi vin multe idei, le notez şi am înţeles repede că timpul este un foarte bun consilier. El îmi spune care idei sunt bune şi care trebuie să fie eliminate. Ideile care apar brusc ţi se par totdeauna foarte bune. De fapt, nu e chiar indicat să te arunci după prima idee. Trebuie să le laşi să se „răcească”, să le supui la proba timpului.

— Aţi scris însă la fel această carte decât a fost cazul cu celelalte? Ca stare interioară, vreau să zic…

— Nu. Deşi subiectul ei este, de acord, unul foarte sensibil. Ca să scrii bine, trebuie să te simţi bine. Şi să te simţi bine, trebuie să fii echilibrat în viaţa ta, economic, financiar să fii liniştit, aşa încât să poţi să te dedici în linişte scrisului. Aşa a fost cazul la mine şi cu această carte. Imaginea romantică a scriitorului damnat este foarte bună pentru filme; în realitate, lucrurile stau altfel şi, în orice caz, ele trebuie să fie mult mai practice. Când scriu un roman, eu mă comport aproape ca o funcţionară – şi folosesc acest termen într-un sens cât se poate de pozitiv. Am nevoie de cadenţă, de predictibilitate, de rutină. Încerc să mănânc bine, să dorm bine, să fiu înconjurată de lumea mea, de cea care îmi dă confort – ca să pot lucra.

— Acum câţiva ani, când ne-am cunoscut, îmi spuneaţi despre o cămăruţă, în care mergeaţi…

— Da, da. Şi scriam, întoarsă cu faţa la perete. Da, scriu tot aşa – dar nu în aceeaşi încăpere; casa în care stau acum este alta. Acum biroul meu – care e mult mai mare – dă spre mare; dar eu, întotdeuna, mă vâr într-un colţ şi aşa scriu.

— Şi pisicile?

— V-am spus şi despre asta?

— Da. Deci, acum, câte?

— Patru pisici mari. Plus doi „băieţi” şi o „fată”.

— Trăiţi cu multe cărţi nescrise în dumneavoastră? Trageţi după dumneavoastră povara multor cărţi nescrise?

— Foarte multe, da. Dar nu cred că este ceva nefiresc şi nici nu cred că aceasta este neapărat o povară. Sunt conştientă totalmente că voi muri fără să pot să scriu tot ce este în mintea mea. La fel, ştiu că nu voi citi tot ce mi-ar plăcea să citesc. Mult timp, am simţit toate acestea ca pe ceva angoasant; acum însă sunt profund convinsă că e un mare noroc. Dacă viaţa este mai scurtă decât lucrurile pe care vrem să le facem, decât toate lucrurile pe care vrem să le facem, decât cărţile pe care vrem să le citim sau să le scriem, reducând aceasta, atunci viaţa mea va fi mai plăcută.

— Plus că Borges…

— Ne ajută să ne imaginăm şi o bibliotecă imensă după ce murim. Da… Paradisul ca o uriaşă bibliotecă.

— În discuţia despre roman aţi evocat mai înainte un fel de binom: căldură şi răceală. Emoţie şi filtrarea ei, prin raţiune, reflecţie, „răcirea” ei, proces în care timpul are un cuvânt decisiv de spus. Ce e acest timp, secund, lung, al „răcirii”? Cum vi-l construiţi?

— De regulă, scriu altceva în acest timp. De fapt, scriu tot timpul – adică, nu oră de oră, dar scriu cu o cadenţă de „funcţionar”, cum am spus. Sau călătoresc – de regulă, pentru a promova cărţile. Sau având conferinţe. Sau mergând la întâlnirile cu cititorii în cadrul cluburilor de la noi.

— Ce înseamnă aceasta? Mai precis?

— Sunt cluburi de lectură şi nu sunt întâlniri formale, simandicoase între un scriitor şi un public care îl ascultă cuminte, solemn. Nu. Sunt chiar întâlniri unde discutăm, uneori în contradictoriu, despre cărţi, despre opţiunile unui personaj. Sunt întâlniri foarte vii. Legat de Tot binele şi tot răul, am mers la multe întâlniri la care lumea din sală judeca personajele. Spre exemplu, unii spuneau despre Reina, personajul principal din carte, că e de condamnat pentru că şi-a înşelat soţul – şi o condamnau foarte vehement, vorbind răspicat cu mine, ca şi cum eu aş fi fost acest personaj. Asemenea discuţii sunt, de fapt, extraordinar de utile pentru un scriitor. Aceste cluburi de lectură există la aproape toate bibliotecile de la noi. Există un număr fix de oameni care sunt membri ai acestor cluburi. 25, de regulă. Se alege o persoană care să dea tonul şi care să conducă toate aceste discuţii – şi ce se întâmplă acolo e extraordinar de viu şi de interesant. Cei 25 discută cartea până în cele mai mici detalii. Şi, din când în când, ca un fapt extraordinar, invită autorul cărţii. Şi, când eşti invitat – ca autor – tu eşti acolo, dar vocea ta nu este mai autorizată decât a membrilor regulaţi ai respectivului club. Eşti pe acelaşi palier cu ei, preiei întrebările, încerci să îţi explici şi tu, împreună cu ei, de ce un personaj face aşa şi nu altfel… Este un exerciţiu foarte interesant. Repet: toţi cei care se întâlnesc acolo au citit cartea, nu se duc la o întâlnire să asculte cuminţi şi tăcuţi o povestire. Nu e vorba despre lecturi publice în ceea ce spun aici, ci despre cluburi de lectură şi de discuţii despre o carte sau alta.

— La câte asemenea întâlniri mergeţi, anual să zicem?

— Anual? Lunar, vreţi să spuneţi poate. De regulă, 2-3 pe lună. Iar primăvara, la şi mai multe. În aprilie şi în mai. Ţin foarte mult la aceste întâlniri. Pentru mine, să merg acolo înseamnă să mă îmbogăţesc văzând reacţiile cititorilor, pasiunea lor pentru o carte sau alta.

— O întrebare de nuanţă: când mergeţi în aceste cluburi de lectură şi dezbatere, între dumneavoastră şi membrii regulaţi ai clublui se află o carte. Da? Cartea care poartă semnătura dumneavoastră – Care Santos. A cui este, de fapt, acea carte? A cui este, atunci, în mod fundamental?

— Chiar dacă, fizic, pe masă este un singur exemplar, credeţi că, de fapt, acolo e doar o carte? Deci, cartea mea e, atunci, mai mult a lor decât a mea. Şi anume: este a fiecăruia dintre cei prezenţi acolo. Sunt acolo atâtea cărţi câte cărţi sunt în mintea celor care vin să discute. Să vedeţi ce se întâmplă: uneori sunt invitată să discut o carte, scrisă de mine, pe care cei de acolo o ştiu mai bine decât mine, fiindcă e o carte veche.

— Cum păstoriţi cărţile trimise deja în lume, cărţile dumneavoastră, desigur? Cât de mult vă mai aparţin? Sunt ca nişte mesaje puse într-o sticlă, trimise către oameni?

— Sau ca nişte zmeie care se înalţă pe cer. Oricum, pentru mine, ele aparţin tot mai mult trecutului şi de regulă nu insist să le mai citesc încă o dată, după ce au fost publicate. A scrie înseamnă să evoluezi; tu te schimbi, cărţile tale scrise şi publicate aparţin trecutului. Şi vrei să scrii mai bine, de fiecare dată mai bine. De fiecare dată când dau peste un fragment dintr-o carte mai veche de-a mea, simt nevoia să îl rescriu, să o iau de la capăt. Aşa că mai bine nu le mai recitesc… Fiecare carte reprezintă un moment – un moment ca scriitor, un moment ca om, un moment ca lector al cărţii, cititor al ei. Şi acel moment se termină; viitorul este implacabil şi el va aduce noi momente.

— „Pentru cine plângem, când plângem?” Aşa se întreabă un personaj din cartea dumneavoastră.

— În cazul personajului acesta: ea plânge pentru ea însăşi, pentru că moartea unui fiu, fie ea şi posibilă, reprezintă, aşa cum spune acest personaj, moartea unei părţi din tine. Dar interesant la această întrebare nu e să dau eu un răspuns – pentru că aş putea să o fac, să dau nu ştiu câte răspunsuri. Interesant e ca aceia care citesc să îşi dea lor înşile răspunsuri la această întrebare.

— Întrebarea de mai sus îmi serveşte şi ca un pasaj de trecere privilegiat în sensul următor: literatura bună se scrie mai mult cu şi despre lacrimi sau mai mult cu şi despre zîmbete?

— Literatura bună se scrie cu şi despre emoţii autentice – şi aceasta, după ce tu însăţi, ca scriitoare, le-ai digerat bine. Pentru că, uneori, sunt emoţii a căror intensitate te-ar fi putut ucide în mod normal, în viaţa reală; şi atunci, când le scrii, când vorbeşti despre ele într-un roman, tu trebuie să fii mai rece. Ca scriitor, trebuie să fii, într-un fel, şi chirurg.

— E dificil să scrii despre lucruri foarte delicate, aşa cum sunt cele despre care este vorba în Tot binele şi tot răul? E vorba despre o tentativă de sinucidere, în mod fundamental. E dificil să scrii despre suflet, ca să zic aşa?

— Foarte dificil. Mai întâi, este dificil în chestiuni care te ating pe tine. Şi, doi, e dificil pentru că a trece emoţiile în literatură este o provocare cu adevărat foarte mare.

— Şi atunci: ce implică pentru dumneavoastră, ca scriitoare, ideea de responsabilitate? Ce înseamnă pentru un scriitor a fi responsabil?

— În momentul când fac o carte, mă gândesc doar la faptul că această carte nu trebuie să fie mai proastă decât ultima mea carte care a ajuns la cititori. Am foarte mulţi cititori, acum mai mulţi decât oricând, şi mă simt foarte responsabilă în faţa lor. Nu îmi pot permite să îi decepţionez. Aceasta consider că este marea mea responsabilitate.

— Ce nu e permis să aducem din viaţa noastră reală, intimă în literatură? Unde trebuie să fim foarte atenţi? Există o graniţă pe care nu se cuvine să o trecem?

— Nu cred că există o limită. Unde trebuie să fim atenţi e la „cum” să aducem emoţiile puternice din viaţa intimă în literatură. Putem aduce orice, dar nu putem aduce oricum. Să vă spun ceva: acum e la modă autoficţiunea. Eu sunt mai radicală şi cred că, de fapt, e drept că adesea subtil, toată literatura este autoficţiune. Romancierul lucrează cu propriile materiale şi cu mizeriile cele mai mari ale vieţii lui; sigur că da – el lucrează şi cu sensurile şi cu aspiraţiile cele mai înalte ale vieţii lui.

— „Historia de un Amor” e un cântec important pentru înţelegerea acestei cărţi. Dar pentru dumneavoastră?

— În ce versiune? (râde copios) E un cântec mare. S-a cântat mereu la noi în familie; s-a cântat şi s-a ascultat. Mama mi-l cânta des… Şi bunica mea îl cânta mamei şi mie.

Interviu publicat în premieră în revista RAMURI, aici!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *