Iarna lui Isidor
Veronica D. Niculescu
– fragment –
Cu ghetuțele acestea albe, pe care în fond plătisem zece lei, bani pentru care trudisem în fântâna de la Peleș și-mi pusesem pielea în joc, aveam să mă descurc toată iarna.
De acum, puteam să merg liniștit pe trotuare și alei înghețate. Și încă cum! Cu ce viteză uluitoare treceam pe lângă gardurile caselor, la vale! Și cei care m-ar fi zărit de după ferestre, de după perdele, n-ar fi văzut decât o umbră fumurie vâjâind, ca o iluzie.
Cu ce plăcere mă roteam și prin parc, la orele când nu era nici țipenie de om. Pițigoii din pâlcul de pini țipau entuziasmați când mă zăreau, se adunau și se roteau și ei în jurul meu, însoțindu-mă în stoluri viu colorate. Gaițele se uitau uimite la mine. Ciocănitorile se opreau din zborul lor săgetat, să privească și ele. Câte o cucuvea șuiera nedumerită, trezită din picoteală.
Într-o noapte de insomnie, când mă chinuia dorul și mă zvârcoleam pe covoraș fără să reușesc să adorm, m-am sculat, mi-am pus ghetuțele în picioare și-am zburat pe fereastră. Am străbătut aerul întunecat, planând pe sub puzderia de stele și-o jumătate de lună, ce păreau pictate cu argint pe cerul cu limpezime de sticlă, și am aterizat chiar pe patinoar.
Era, desigur, închis la ora aceea. Am patinat după pofta inimii, la lumina portocalie a felinarelor, fericit să am tot patinoarul la dispoziție, doar pentru mine. Fără oameni, fără muzică din difuzoare, era o liniște de se auzea lama delicată a patinelor tăind în stratul de cleștar și împroșcând cristale de gheață. Singura muzică era cea care izvora din sufletul meu.
Am plutit și-am plutit, pe melodia lină a gândului meu, am făcut ample piruete, fără să mă grăbesc și fără să-mi fie frică de nimeni, iar la sfârșit, pornind dintr-o margine a patinoarului către cealaltă, am țesut cu mare migală o traiectorie care de la sol putea să pară complicată, un dans neobișnuit, trasat din linii bizare. Dar dacă m-ar fi văzut cineva de sus, acel cineva ar fi citit foarte ușor urmele lăsate de patinele mele pe gheață, niște litere curgătoare care ziceau pur și simplu:
SERENA.
Însă, în afară de stele și lună, cred că nu m-a văzut nimeni.
Romanul, care continuă O vară cu Isidor, spune povestea condorului Isidor după ce a fost eliberat în Sinaia de prietena lui, Serena. Ce faci cînd ești liber, dar ai rămas singur-singurel într-un loc necunoscut, abia ai învăţat să zbori, ești mai degrabă domestic decît sălbatic, și mai vine și gerul? În iarna nesfîrșită care-i stă în faţă, Isidor trece prin multe aventuri și învaţă cîteva lucruri esenţiale pentru supravieţuire – cum ar fi că te poţi descurca binișor în viaţă dacă știi să citești sau că prietenii sînt importanţi.
Alături de un corb generos, o bufniţă înţeleaptă și-un căţeloi mare și blînd, Isidor trece iarna cea grea și pune la cale o evadare spectaculoasă a păsărilor rămase captive la Zoo. După o iarnă cît șapte ani, urmează șapte zile de vară fericite și lungi cît o viaţă.
Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat douăsprezece volume de proză scurtă și romane. Printre cărţile sale se numără Roșu, roșu, catifea, Simfonia animalieră, Hibernalia, Spre văi de jad și sălbăţie, Toţi copiii librăresei. În 2017 a publicat prima sa carte dedicată copiilor și adolescenţilor, O vară cu Isidor, o poveste despre prietenie și libertate. A tradus numeroase volume din limba engleză, din opera unor scriitori celebri precum Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll. Locuiește în București, iubește florile, păsările și literatura.
Mai jos, autoarea citind un fragment din carte:
